„Ascultați-mă bine, semi-zei ai poporului român!” rosti cu fermitate. „Eu sunt Vocea Universului Fără Margini. Mă prezint în fața voastră ca Zeul românilor, dar aceasta este numai una din nenumăratele fețe ale Divinității Cosmice.” Semi-zeii priveau înmărmuriți o lumină galbenă incredibil de strălucitoare, în mijlocul căreia se distingea palid o formă aparent solidă, un trunchi de con pe care se rotea un dodecaedru, la fel de neclar. În timp ce se rotea, pe suprafața strălucirii se distingea câte o parte a unei fețe: când un ochi, când o nară, când un obraz, când o sprânceană, când un colț al gurii, dar niciodată un chip întreg.
Vocea continuă: „Nu vă irosiți capacitățile mentale în a distinge forma Mea, căci nu veți fi în stare. Eu sunt Universul întru-totul. Eu sunt Alfa și Omega. Eu sunt căciulița de la Ă și codița de la Ț. Am să vă spun Numele Meu, dar nici acesta nu îl veți putea desluși. În schimb, veți auzi un nume omenesc, posibil fiecare dintre voi un altul. Doar cei cu adevărat meritorii vor putea ști Numele Meu! Acesta este .” Și într-adevăr, fiecare auzi, după posibilități, un alt nume decât a auzit cel de lângă. Unii chiar au exultat, crezând că, la cât de ciudat sună ceea ce au auzit, ar fi printre cei puțini demni de a afla numele adevărat al Zeului. Nici pe departe! Ba dimpotrivă, căci pentru a auzi bine, întâi trebuie să înveți a asculta.
„Dar să nu zăbovim prea mult asupra introducerilor lipsite de necesitate. Universul e mare și nu îmi pot permite să pierd mai mult timp într-un loc decât într-altul. Așadar, ceea ce aveți voi de făcut este ceea ce toți semi-zeii românilor au avut de făcut, încă de când a apărut primul pui de român. Acum multe, multe secole, dintr-o neatenție inocentă, acesta a scăpat Adevărul Absolut în Oala Fără Fund. Și de atunci, românii își pun speranța în semi-zei să scormonească în Oală pentru a regăsi Adevărul Absolut și a-l reda tuturor românilor. Poporul v-a ales și v-a trimis aici pe Tărâmul Ancestral, unde eu vă miruiesc și vă încredințez această nobilă căutare. Vă rog trimiteți pe unul dintre voi să aducă Oala Fără Fund!”
Aproape întreaga audiență strâmbă din buze, această știre nefiind tocmai ce își imagina. Discutară un pic între ei și după scurt timp, printr-o implicită, dar foarte abilă aplicare a teoriei grafurilor, desemnară pe cel ce avea să îndeplinească această primă sarcină. Era cel care avea cele mai puține relații de rudenie, cumetrie sau amiciție cu ceilalți. Mai exact, era singurul care nu cunoștea pe nici unul dintre toți ceilalți semi-zei.
Ca să nu se lase o liniște stânjenitoare în timp ce așteptau, Zeitatea continuă cu clarificări: „Nu uitați! Sunteți pe Tărâmul Nemuririi, dar asta nu înseamnă că sunteți nemuritori. Doar cei vrednici pot rămâne aici pe veci. Și chiar și ei, pot călca strâmb și să fie expulzați. Atâta timp cât poporul vi se va închina și va avea încredere în voi, veți putea rămâne aici. Așadar, nu deznădăjduiți poporul român! Faceți această treabă cum se cuvine și vă veți putea bucura de minunile acestui tărâm.”
Semi-zeii se mai înveseliră, chiar când cel trimis împingea Oala Fără Fund către ei. Era mare cât Podișul Transilvaniei și frumos decorată cu tricolorul albstru-galben-roșu pe corpul de lut. Zeul se uită mirat și spuse: „Dar nu aceasta este Oala care trebuie. Aceasta e Oala cu Sarmale!” Câțiva dintre semi-zei se arătaseră stupefiați de greșeala trimisului, așa că au sărit asupra-i: „Nemernicule! Cum să încurci Oalele în halul ăsta?! Ție chiar nu-ți pasă de poporul român!” și cu un șut în plex l-au zvârlit până în groapa cu țepe a lui Veve Țe. Acesta tocmai fuma liniștit o țigară subțire, pe sub mustața lui fistichie și fu surprins. Se uită la semi-zei și rosti: „No... Ce-i cu boieru' ăsta? Ce făcu? Eu sunt Zeul Justiției și cât sunt eu de aspru, nu-mi pare prea vinovat.”
Gașca de semi-zei ce-l azvârli pe sărmanul coleg se retrăsese pe furiș, spășită. Zeul Suprem ridică ușor niște forme luminoase în formă de umeri și vorbi din nou: „Mno... A fost o greșeală nevinovată. Am uitat de existența Oalei cu Sarmale și nu am dat instrucțiuni precise. Dar, în fine. Nu e treaba mea pe cine omorâți voi și de ce. Pentru mine viața e la fel de nesemnificativă ca un scuipat în Pontul Euxin.”
O voce hotărâtă interveni din rândul semi-zeilor: „O, Zeitate! Dar care este totuși Oala în care trebuie să căutăm Adevărul Absolut?” Iar Zeul răspunse, indicând cu un deget luminos, ca să nu mai fie loc de confuzie: „Aceea e. Oala cu Fecale.” și dispăru.
Semi-zeii stătură câteva clipe înmărmuriți, ca o stană de piatră ce despărțea brutal întâlnirea cu Zeul Atotputernic al Cosmosului de întâlnirea cu Destinul Divin.
„Ei bine, hai, la treabă!” se auzi din nou vocea hotărâtă, netedă și clară ca suprafața unui pahar de vin. „Ce mai zăboviți atâta? Ați auzit ce a spus Zeul Melaxoz. Poporul român și-a pus speranța în noi, iar noi trebuie să ne apucăm de treabă.” O voce supărată îi răspunse: „Bine că ești tu deșteaptă! Ia zi, blondino, cum te-ai gândit tu că o să scormonim în Oala asta? Cu mâinile?!” Blondina era nimeni alta decât Ocrotitoarea Familiei Românilor - Ga'Fi. Ea zâmbi satisfăcută: „Eu voi face orice pentru poporul meu drag și familiile lor iubitoare.” Și zicând aceasta s-a rotit de șapte ori și s-a transformat într-o lingură de lemn, mare cât Întorsura Buzăului.
Ceilalți semi-zei priviră uimiți, dar apoi se bucurară, apreciind totuși sacrificiul blondinei: „Mare gest!”, „Are toată admirația noastră!”, „Cândva românii vor avea cântece despre această faptă!” Și au luat marea lingură de lemn și au băgat-o direct în Oala cu Fecale. Au început să învârtă de ea, să amestece, ridicând din conținutul din străfunduri la suprafață, poate, poate va ieși și Adevărul Absolut.
* * *
Și asta au făcut zile întregi, săptămâni, luni... cine știe de fapt cât, căci timpul e relativ și nimeni nu știe cum se scurge pe acel tărâm inaccesibil muritorilor de rând. Zi după zi, conținutul devenea tot mai întunecat și tot mai tulbure. Într-o joi, o voce se auzi: „Pffuuuu, ce pute!” Era o voce aspră precum fața ce o produsese. „Cine ești tu și ce-ți dai cu părerea?” se uitară urât cei din apropiere. Era un bărbat uscățiv, cu sprâncenele mereu încruntate. „Eu sunt C'Tepe, Zeul Rațiunii.” răspunse acesta. „Hîmm... Eu am învățat să nu ascult de omul spân. Nu știi niciodată cum te păcălește.” spuse unul dintre semi-zeii îmbufnați că au fost întrerupți din muncă. „Dar ce contează cât de lung și unde am părul?” replică uscățivul. „Important e cât și cum gândesc!” adăugă pe un ton crescător, finalizând cu un rânjet. „Bine grăiești!” aprobară semi-zeii, descrețind frunțile, în fața aforismului.
C'Tepe continuă fără să se lase întrerupt, în timp ce duse o mână deasupra capului chel. „Mai ales pentru Zeul Rațiunii e important!” și bătu cu pumnul în cap, în timp ce gura forma un O larg, răsunând a gol. „Fie că încerc să te păcălesc, fie că nu, e problema ta dacă într-adevăr te lași păcălit.”
„Da, așa este!” răspunse cel bănuitor, luminat la față. „Pe semne că tu ești Rațiunea întruchipată. Nu mă vei păcăli niciodată!” C'Tepe îl lăsă să termine, după care adăugă niște clarificări necerute: „Am fost și eu ca voi odată. Iar poporul român a apelat mai mereu la mine... Mărog, nu toți... Și nu tot timpul... Dar destul de mult încât Exalmoz să mă păstreze aici pe veci și să mă promulge zeu.”
„Și noi vom fi la fel! De îndată ce găsim Adevărul Absolut!” C'Tepe începu să râdă cu poftă, dar sprâncenele tot încruntate i-au rămas. „Am văzut mulți amestecând în Oala asta și mai nici unul nu mai e pe aici. De ce credeți că voi veți reuși ce alții nu au reușit de atâtea secole?”
„Au avut ceilalți o lingură atât de mare, oare?” întrebă unul plin de sine. „E, aici aveți un atu.” le recunoscu zeul meritele. „Dar să știți că Oala e adâncă și chiar și cu lingura asta voi abia scormoniți la suprafață.” Semi-zeilor le păli un pic din încredere, neavând cum să contrazică Vocea Rațiunii. Așa că nu au avut ce altceva să facă decât să se răstească: „Auzi... da tu ce vrei de fapt pe aici? Ziceai că te deranjează putoarea?”
„Nu are ce să mă deranjeze.” răspunse mai puțin jovial zeul. „Eu doar observ, judec, gândesc. Nu mă las afectat de niște observații pur raționale. Voi ați fost prea ocupați cu învârtitul lingurii ca să observați ceva atât de evident. Zi de zi, conținutul a devenit ceva mai urât mirositor și mai tulbure decât ziua precedentă. Dar pentru că de la o zi la alta schimbarea a fost prea mică pentru a o observa, nu ați sesizat că de când trudiți aici, mirosul a ajuns la cote pe care eu unul nu le-am detectat de când mă aflu pe acest tărâm.”
Semi-zeii începură să strâmbe din nas, ba în stânga, ba în dreapta, adulmecând. „Da, așa e!” „Are dreptate!” „Vai dar ce puteeee!” „Cum naiba nu am observat până acum?!” Și, în fine, unul cugetă un pas mai departe decât ceilalți: „Bine, bine. Dar ce înseamnă asta?”
„Înseamnă că vi se cere un sacrificiu.” răspunse sec C'Tepe. „De aceea este așa tulbure conținutul. Că l-ați scormonit atât de mult timp, fără să îi oferiți nimic.” În rândul semi-zeilor se iscară mici proteste: „Ei na! Ce sacrificiu? Pentru ce să îi oferim ceva, dacă nu am primit nimic până acum? Am impresia că încerci să ne păcălești.” Dar un altul, ce se auzi și mai devreme, replică: „Cum să te păcălească? N-auziși că e zeul Rațiunii? N-are cum să te păcălească. Ce spune e logic. Folosește-ți căpățâna! Ce mama dracu'?”
C'Tepe stătea calm, fără reacție pe chip, în afara mereu încruntatelor sprâncene, urmărind discuția dintre semi-zei. „Da? Păi atunci oferă-te tu, drept sacrificiu.” răspunse cel atacat verbal. „Așa voi și face. Nu mi-e frică. Eu sunt G'Bo, Arhitrubadurul românilor, Patriarhul Artelor Populare Artistice... Sau pe scurt PAPA. Adică Tata Lor, cum ar veni. Mă înțelegi? Deci dacă românii se uită la mine ca la Tata Lor, apăi atunci io tre să le arăt că nu mi-e frică. Am înotat prin mult căcat ca să ajung aici și nu mi-e silă să mă arunc în altul, indiferent din ce găoază jegoasă provine.” În umbra acestei determinări se lăsă liniștea. G'Bo continuă, adresându-se lui C'Tepe: „Ia zi, șefu' minții. Ce tre să fac?”
„E simplu. Te scufunzi în vârtejul căcăniu și vei da peste ceea ce vrea să iasă la suprafață. Dă-le un imbold și ele vor ajunge aici, de unde noi le vom putea culege cu lingura. Cu cât mai adânc, cu atât mai bine.” Fără să mai piardă timp, G'Bo rosti „S-a făcut, șefu!” și se avântă spre Oală, făcu o săritură pe marginea ei, apoi un salt în aer și direct cu capul în jos și mâinile înainte dispăru în turbulența maronie. Căci ăsta e destinul oricărui trubadur: azi vii, mâine pleci, cu toate că gustul eternității îți va rămâne mereu pe buze.
* * *
Semi-zeii rămași se uitau unii la alții, felicitându-se unul pe altul din priviri, pentru faptul că nu sunt ei cei care se află în adâncul Oalei. Așa că s-au întors mulțumiți la munca lor, învârtind lingura de lemn ca până acum. După câteva zile, când mai că uitaseră de vajnicul G'Bo și sacrificiul lui, minunea se produsese. Ceva apăru la suprafață! „Uite acolo! Ia-o cu lingura!” strigă cineva și degrabă au scos-o din Oală. Era o statuie de aur, un bărbat cu piciorul pe o minge. Toți se uitau la ea, mirați: „Dar ce e ăsta?”, „Un fotbalist?”, „Nu pare a fi Adevărul Absolut.”, „Totuși, o fi bun la ceva.”
„Ntz. Puteți s-o aruncați la gunoi.” Se auzi cu un rârâit puternic. Era o altă ființă a Tărâmului Ancestral, aflată în trecere, curioasă de zarva din jurul Oalei. Era Banul Chu. Culmea, și el spân, Regele Cârcotașilor. „E o copie slabă a unuia de peste mări. Nici nu știu de ce e de aur. Ăla era zeu! Ăsta e un miștocar.”
„Așa zic și eu.” răspunse un semi-zeu. „Hai să nu ne pierdem vremea, poate apare ceva mai interesant.” Și într-adevăr apăruse: o bucată lungă de piatră, cu forme regulate, repetate de sus până jos. „Oh!” se minunară cei din preajmă. „Asta-i artă!” „Da, cred că știu cine a făcut-o.”
„A făcut-o un țăran!” replică aprins Chu. „Un neica nimeni. Uitați-vă și voi. Zici că e de băgat în dos. Cică i-a zis «Coloana fără sfârșit». Se vede clar unde începe și unde se termină. Deci cum să fie fără sfârșit?”
Apoi apăru o altă statuie, de data asta a unei femei crăcănate. „Asta a luat primul 10.” zise cineva. „O tocilară!” replică Chu.
„Ce e aia?” spuse cineva care zări ceva plutind la suprafață. „Pare o tabletă neagră. Să fie oare Adevărul Absolut inscripționat pe ea?” Altul se uită mai bine: „E un televizor cu ecran plat! Nu e ce căutăm. Dar va fi bun ca să difuzăm Adevărul Absolut tuturor românilor de pretutindeni.” După ce l-au scos, unul din semi-zei îl porni. „Are un milion de canale. Dacă Adevărul Absolut se găsește undeva printre ele?”
„Atunci stai tu și caută, iar noi vom continua scormonirea Oalei. Și-așa suntem prea mulți pentru treaba aceasta.” Și așa s-au orânduit și cu următoarea minune ivită din străfundul Oalei: un laptop conectat la Internet.
* * *
Și au continuat truda cea de toate zilele și rând pe rând au început să apară tot felul: sportivi, muzicieni, poeți, pictori, jocuri, cărți. Pe toate le-au pus grămadă – după o critică aspră și fugitivă a Banului Chu, desigur. Dar nimeni nu mai era uimit. Ba chiar începeau să pară plictisiți și tot mai deznădăjduiți. Unii chiar și-au pierdut speranța atât de mult, încât s-au aruncat de bună voie în Oală și nu au mai fost văzuți niciodată.
Și din disperarea lor au început să apară altfel de lucruri, precum: sticle cu țuică, bere, rachiu, pălincă și alte feluri de băuturi alcoolice; țigări, trabucuri, dispozitive electronice de livrat nicotină; frunze verzi, pastile, prafuri; poze și filme cu activități sexuale care mai de care mai nenaturale; jocuri de noroc, păcănele, case de pariuri.
Toate acestea le-au pus alături și rând pe rând fiecare din semi-zei a început să folosească sau să se folosească de câte unul dintre lucruri. La început doar puțin, ca o pauză de la învârtit lingura. Dar pe zi ce trecea, timpul petrecut era tot mai puțin în preajma Oalei.
Unul, după ce sorbi dintr-o sticlă, se uită mai bine la ea și desluși textul scris cu litere mari. Deodată strigă cum nu strigase în viața lui: „Băăăăăăăăăăi! Am găsit!” apoi sughiță. „Am găsit ABSOLUT! Adică...” se uită nedumerit în gol. „Adică Adevărul Absolut am găsit!” dar părea tot mai puțin convins, iar în cele din urmă privi spre pământ, îngrozit, dar mai mult întristat: „Vaaai... L-am vărsat pe tot!”
„N-ai găsit nimic, stai liniștit.” spuse altul, a cărui ochi se învârteau în orbite. „Eu văd! Ăsta e Adevărul Absolut! Dar voi nu vedeți!” Iar altul, scoțând țigara din colțul gurii îi răspunde: „Eh, vezi pe naiba! Dacă eu nu-l văd, înseamnă că nu e Adevărul Absolut. Așa ne-a spus Lexomaz.”
„Ne-a mințit!” replică drogatul. „Ne-a indus în eroare. Doar cei privilegiați pot vedea Adevărul Absolut. Era un test, ca să vadă cine merită să îl vadă. Iar voi nu meritați! Nici unul!” Auzind acestea, s-a iscat o adevărată bătaie între semi-zei.
Doar unul stătea deoparte și privea dând din cap. „Of, of! Ce s-a ales din tagma noastră!” Era Te O'Dio Su, un bărbat la a doua tinerețe. În prima nu s-a prea integrat pe nicăieri, astfel că nici acum nu și-a urmat colegii în îndeletnicirile pierzaniei. Pierdut, își îndreptă privirea spre Oala tainică, unde acum stătea singură Ga'fi lingura-de-lemn, nemânuită de nimeni. Se gândi și la ex-arhitrubadurul G'Bo, al cărui sacrificiu părea acum a fi în zadar, și la deznădăjduiții care și-au pus capăt vieții aruncându-se în acea Oală fatidică. „Poate că asta le-a fost soarta.” Se gândi el. Dar nu asta e și soarta lui. Și chiar în acel moment văzu un semn în suprafața căcănie. Se simți ca străfulgerat, căci atâta cât ține un fulger a ținut și apariția divină.
Cuprins de o determinare cosmică le strigă confraților: „Dragii mei colegi!” Aceștia se opriră și îl ascultară, mai mult curioși să facă și altceva decât ceea ce făceau în respectivul moment. „Am ajuns la nadirul existenței noastre pe acest pământ.” O'Dio se aștepta la ceva entuziasm în fața acestei observații, dar nu primi decât priviri fade, lipsite de expresie. „Ne-am pierdut calea. Ne-am abătut de la drumul nostru orânduit de poporul român și de Însuși Atotputernicul Axolmez. Dar nu disperați! Am primit un semn divin și știu ce am de făcut. Voi lipsi două săptămâni, dar mă voi întoarce cu salvarea noastră. Aveți grijă de voi!” Spuse și porni pe drumul menționat, trăgând cu coada ochiului să vadă dacă semi-zeii aveau reacția pe care o aștepta. Aceștia doar au ridicat din umeri și s-au întors la plăcerile ultimelor nenumărate zile. Măcar nu se mai băteau.
* * *
Și a mers Te O'Dio Su timp de șapte zile și a înfruntat multe și a învățat multe, o aventură fantastică ce va fi povestită cu altă ocazie. Ce ne interesează pe noi este că după șapte zile a ajuns unde trebuia să ajungă. „Hei, tu! Da, tu! Dă-te un pic jos de-acolo de unde te-ai cocoțat. Am o treabă cu tine!” Cel strigat se coborî și îl întâmpină: „Spuneți, vă rog. Cu ce vă pot ajuta?”
„Du-te repede și cheamă pe Maestrul Tâmplar! Am nevoie urgent de serviciile lui.” Omul privi mirat în stânga, în dreapta, apoi răspunse ridicând din umeri: „Dar eu sunt singurul tâmplar de aici.”
„Daaa??” spuse uimit O'Dio, mai mult pentru el. „Credeam că ești doar un ucenic de-al lui.”
„Nu, nu. Eu sunt singurul tâmplar de aici.”
„Mărog. Dar tu ai făcut această...” indică spre construcția din două lemne de pe care se coborâse tâmplarul. „Cruce.” clarifică acesta. „Da, eu am făcut-o.”
„Excelent!” își frecă O'Dio palmele, bucuros de succesul avut. „Am să le iau pe toate pe care le ai.” Tâmplarul se uită din nou în lături și ridică din umeri. „Dar asta e singura pe care o am.”
„Păi cum așa? Ești mare tâmplar și nu ai făcut decât una?”
„Păi nu a fost cerere.” ridică din nou din umeri tâmplarul. „Pe asta am făcut-o doar așa... pentru mine. Mă mai cocoț pe ea, mai bibilesc la ea.”
„Fie.” spuse potențialul cumpărător, ceva mai lipsit de entuziasm. „O doresc cu disperare. Cât costă?”
„Dacă o doriți așa de mult, vă rog, luați-o. Voi face alta.” Tâmplarul se uită în zare o clipă, după care adăugă: „Dacă voi simți nevoia. Văd eu.”
„Oh, luminată să-ți fie inima! Nu ai idee ce bine îmi faci, mie și tuturor românilor.” Și O'Dio luă crucea în cârcă, îi aruncă cu generozitate un gologan tâmplarului și plecă. Și a mers timp de alte șapte zile și a înfruntat multe altele și a învățat multe altele, o altă aventură fantastică ce va fi povestită cu altă ocazie. Iar tâmplarul rămase în urmă, se întinse pe spate, cu mâinile deasupra capului și privi spre cer, gândindu-se ce va face în continuare.
Ajuns înapoi la confrații săi, O'Dio i-a găsit la fel cum i-a lăsat, de parcă nici nu ar fi lipsit două săptămâni. El, în schimb, era sleit, transpirat, cu hainele rupte. Dar nu avea timp de pierdut. Destinul său trebuia îndeplinit. „Tovarăși!” strigă, dar nimeni nu întoarse capul. „M-am întors!” continuă spre o audiență nepăsătoare. „Și am adus salvarea noastră!” Parcă fără să aibă încotro, capetele semi-zeilor începură a se întoarce spre orator și spre crucea ce îi stătea alături. Palma lui stătea pe trunchiul ei, fără să apese, ca și cum el și crucea se sprijineau reciproc, ca doi prieteni buni.
„Ce-i asta?” întrebă cineva după ce ceremonia întoarcerii capetelor și a privirilor mirate se încheie. „O cruce.” continuă ritualul. „Și la ce-i bună?” urmă scărpinatul în creștet.
Și atunci porni explicația. „Aceasta este o unealtă divină. Ea are proprietăți magice ce ne vor ajuta să găsim Adevărul Absolut.”
„Chestia asta de lemn?” își făcu simțită prezența incredulul.
„Mărog, va trebui să o poleim cu aur, desigur. Până acum am acționat precum orbii, fără direcție. Sub îndrumarea divinei cruci vom merge pe calea cea dreaptă.”
„Păi și ne ajunge doar una?”
„Nu. Dar fiți fără teamă. Căci în drumurile mele am deprins câte ceva. Printre ele, am învățat cum să multiplic această cruce. Dacă voi desprinde din ea o așchie și o voi pune în pământ, din ea va crește altă cruce. Apoi din cea nouă voi rupe o altă așchie, o voi pune în pământ, iar din ea va crește o alta. Și tot așa.”
Semi-zeii rămăseseră uimiți și un murmur se transformă în vacarm și urale. „Da!”, „Asta e salvarea noastră!”, „Haideți! Să nu mai pierdem timp.” „Bine... dar de câte cruci avem nevoie? Trei? Zece? O sută? Un milion?”
O'Dio căzu un pic pe gânduri, după care răspunsese. „Priviți-mă! Acum nu am pic de barbă. Eu voi începe procesul de multiplicare a crucilor și voi număra, până ce barba-mi va atinge pământul. Iar la cât voi fi ajuns atunci cu numărătoarea, atâtea cruci vor fi.”
„Și de unde vom avea aur destul să poleim atâtea cruci?”
Aici interveni vistierul: „Nu cred că va fi o problemă. Țara românilor e bogată în aur și sunt sigur că și românii vor fi bucuroși să contribuie cu propriile averi pentru o cauză așa nobilă.”
Alte întrebări nu au mai apărut și o nouă speranță se născu în sânul semi-zeilor, chiar de urmau zile multe și lungi până ce barba lui O'Dio Su să ajungă la pământ. Dar acestea trecură și, cu mult entuziasm, s-au pus să așeze crucile aurite pe marginea Oalei Fără Fund. Erau așa de multe cruci, că nu doar că au împrejmuit-o complet, ba chiar au fost nevoiți să pună cruci unele peste altele.
Dar de îndată ce au așezat ultima cruce, proprietățile miraculoase au și început să-și facă efectul. Din mijlocul Oalei apăru o lumină puternică și dintr-însa răsări o frumoasă clădire: o biserică. Semi-zeii au scos-o cu grijă și au așezat-o pe pământ, după care s-au adunat cu toții în jurul ei. Cu toții radiau de fericire: „Ăsta trebuie să fie!” Și au început să își petreacă tot timpul în preajma bisericii sau înăuntrul ei. Au făcut picturi, au compus cântece, au creat ritualuri, pe care le practicau zi de zi. Zile care treceau, pline de bucurie, căci nici unul dintre ei nu se îndoia că au găsit, în fine, Adevărul Absolut.
* * *
Până ce într-o joi, spânul C'Tepe se plimba prin apropiere și, mirat că nimeni nu mai era în preajma Oalei, se gândi să-și satisfacă curiozitatea și să afle ce mai fac semi-zeii românilor. „Dar ce faceți voi pe aici?”
Semi-zeii se întrerupseră din cântecele și ritualurile lor și îl priviră cu fețe senine, răspunzând blând: „Cum ce facem? Ne bucurăm!”
„Și de ce anume vă bucurați?” ridică una din sprâncenele-i aspre.
„Cum de ce? Pentru că am găsit Adevărul Absolut!”
Sprânceana lui C'Tepe se ridică și mai mult. „Și care anume e Adevărul Absolut?”
„Cum care?” urmă răspunsul, dar se blocă brusc, urmat de o fâstâcire: „Acesta... Acesta e... Nu-l vezi?”
„Nu.” răspunse sec C'Tepe, aducând sprâncenele înapoi la același nivel.
„Ei, cum nu? Ești orb?” glasul replică cu un dram de iritare.
În loc de răspuns, Zeul Rațiunii evidenție: „Dragi semi-zei, am impresia că nu realizați, dar mă tem că nu ați găsit Adevărul Absolut.”
„Ba l-am găsit! Cu toții știm asta!”
„Degeaba știți. Căci nu e acesta.”
„Dovedește-o!”
Zeul Rațiunii zâmbi satisfăcut. „Simplul fapt că eu mă îndoiesc că ar fi Adevărul Absolut dovedește că nu e Adevărul Absolut.”
„Ce pros...” dar vocea revoltată fu întreruptă: „Nu. Nu are rost. Are dreptate. Știu cât de mult ne-am fi dorit să fie, dar nu putem trăi în minciună. Nu acesta e Adevărul Absolut.” Și inimile tuturor semi-zeilor se îngreunară brusc, trăgând în jos speranța și voința.
„Ce ne facem?” rosti o voce pentru toată mulțimea. „Ne întoarcem iarăși la amestecat în Oală? Cine știe cât ne va lua să găsim Adevărul Absolut. Ani, poate zeci, sute de ani!” Pe fețele tuturora se încrusta disperarea.
Dar o voce mai timidă, de undeva din spate spuse: „Mă scuzați.” Lumea se întoarse către cel ce grăi. Era mic și purta ochelari cu lentile groase. „Eu sunt C'Prezi. Acum ceva timp, mi-ați încredințat să citesc cărțile din Biblioteca Cea Aproape Fără Margini pe care am pescuit-o din Oală. Și în studiile mele am aflat despre știință.”
„Știința este Adevărul Absolut?” îl întrerupse un semi-zeu, care își dorea cu disperare o speranță. La fel ca toți ceilalți de fapt, dar el fusese mai rapid.
„Așa am crezut inițial. De fapt eram foarte sigur. Doar că studiind mai mult, mi-am dat seama că știința ajunge la concluzia că totul este relativ și că un Adevăr Absolut nu există.”
Un murmur se născu din audiență. „Adică Adevărul Absolut nici nu există?”
„Nu, nu chiar. Xamozel nu ne-ar fi pus să îl căutăm dacă el nu exista. E doar un paradox al științei. Dacă știința ar fi Adevărul Absolut, înseamnă că tot ce ne spune ea despre lume este adevărat. Dar știința în sine ne spune că ea nu ne spune adevărul absolut despre lume, ci este doar un model idealizat al ei, construit pe observațiile noastre. Un model pe care în permanență îl îmbunătățim și devine tot mai precis când îl folosim să descriem lumea. Mai precis, dar nu exact. Astfel, dacă știința nu ne poate descrie lumea exact așa cum este ea, înseamnă că nu are cum să fie Adevărul Absolut și nici nu ne putem baza pe ce ne spune despre Adevărul Absolut.”
„Deci știința asta e o altă chestie inutilă ce am pescuit-o din blestemata aia de Oală!” răbufni o voce.
„Nu aș zice că e chiar inutilă. Am o idee cum ne-ar putea ajuta în căutarea noastră. Propun să construim o sondă interferometrică cu care să explorăm conținutul Oalei. Mai precis: Conținutul emană diverse unde. Acestea pot fi captate de aparat și în funcție de caracteristicile lor, putem să ne facem o imagine mai clară asupra conținutului.”
Unul din semi-zei ridică din umeri și răspunse fără prea mare entuziasm: „Nu poate fi mai rău decât să amestecăm din nou în căcat...”
* * *
Astfel, semi-zeii își găsiră din nou rostul și se puseră din nou pe treabă. Nu a fost una ușoară, căci aparatul era un colos cât munții Făgăraș de mare. Se sprijinea pe trei picioare așezate pe marginile Oalei. Iar în punctul unde se întâlneau, chiar în centrul Oalei, atârna sonda lunguiață, cu vârful îndreptat amenințător spre Oală, gata să îi descopere cele mai adânci secrete.
Semi-zeii se adunaseră împreună pentru o mică ceremonie, grație finalizării uriașului proiect. Au ciocnit câteva păhărele de țuiculiță, după care C'Prezi făcu un pas în fața celorlalți, cu butonul de pornire în mână. La unison, au început numărătoarea: 3! 2! 1! C'Prezi apăsă butonul și o liniște deplină se așternu.
Căci nu prea avea ce să se întâmple. Sonda nu avea nimic altceva de făcut decât să stea nemișcată, la fel ca până atunci, scăldată în undele emanate de conținutul Oalei. Diferența consta în faptul că undele, în loc să se risipească fără rost, acum produceau înregistrări digitale valoroase în circuitele aparatului.
După o vreme, destul de scurtă, micul om de știință reapăru în fața mulțimii cu o planșă. „Iată rezultatele!” rosti acesta. „Pe această planșă se află o secțiune verticală a Oalei. Puteți vedea diferitele straturi ale conținutului, fiecare în altă culoare.”
Indică spre partea de sus, o dungă maro. „Aceasta este suprafața. Undele emanate de aici ne sugerează o materie vâscoasă (ceea ce bine putem vedea chiar cu proprii ochi), dar din loc în loc sunt puncte de densități diferite. Acestea sunt diferite obiecte precum cele pe care le-am tot cules până acum. Putem spune cu destulă certitudine că mai mult de atât nu putem găsi în această zonă superficială.”
„Înainte de a merge mai jos, vreau să notez că, deși pe această planșă suprafața pare foarte subțire, în realitate ea este cam de douăzeci de ori mai înaltă decât Vârful Omu.” Mută indicatorul spre următoarea zonă, ce acoperea ceva mai mult de jumătate din planșă. „Această zonă, colorată în roz deschis, este surprinzătoare. Este aproape perfect uniformă și are o densitate foarte mică. Pare chiar că ar fi de natură gazoasă.”
C'Tepe, care asculta cu mare interes și curiozitate, ridică o mână. C'Prezi îi acordă cuvântul: „Foarte interesantă această descoperire. Ea explică ceea ce au descoperit unii semi-zei străvechi. Într-adevăr, este un gaz, care adesea iese la suprafață, de obicei în cantitate mică, cu puseuri relativ frecvente. Este practic inodor și incolor, de aceea nu ați remarcat. Dar gazul are efecte. De fiecare dată când sunteți acaparați de o emoție, este datorită (sau din cauza) acestui gaz. Poate fi bucurie, tristețe, frică, mânie. De obicei nici nu băgați de seamă, alteori efectul este foarte puternic. În mare parte depinde de cantitatea de gaz, dar nu doar. Sunt diverși factori interni și externi care produc aceste efecte. Mecanismul nu este foarte bine înțeles.”
„Mulțumesc pentru această explicație și pentru informațiile adiționale.” răspunse C'Prezi. „În urma acestor revelații, cred că este potrivit să denumim această zonă drept Gazul Emoțional. Scanarea ne arată că această zonă este practic uniformă. Cu alte cuvinte, nu pare să existe obiecte sau alte substanțe așa cum am descoperit în zona superficială. Așadar, cu o încredere foarte mare, pot afirma că nu vom găsi Adevărul Absolut aici.”
„Mai departe dăm peste altceva destul de interesant. Aici vedeți o linie subțire de un roz mai intens, care delimitează partea gazoasă de ceea ce este dedesubt. Am folosit aceeași culoare, pentru că practic substanța ce compune acest strat este aceeași ca cea din gazul de deasupra. Undele captate de sondă au exact aceleași proprietăți. Diferența este că cele emise din acest strat sunt mult mai compacte. Cu alte cuvinte, această dungă este o solidificare a Gazului Emoțional, o Barieră Emoțională dacă vreți, compusă din niște structuri cu forme perfecte. Ceva asemănător diamantelor.”
„Dar acum am ajuns la partea cea mai interesantă.” Și indică spre zona de sub, o zonă neagră ce se întindea până la marginea de jos a planșei. „Undele din această zonă sunt foarte slabe și foarte rare. Poate vă gândiți că acest strat extrem de dens le-ar bloca în vreun fel. Dar nu este cazul. Undele pot trece cu ușurință. Pur și simplu nu ne putem da seama de prea multe lucruri legat de această zonă, care, după cum puteți vedea, ocupă tot restul Oalei, bineînțeles, fără fund.”
Audiența urmărea mută, neștiind ce să facă cu aceste informații. De aceea, C'Prezi adăugă: „Cel mai probabil Adevărul Absolut se află în această zonă neagră.”
Audiența căpătă glas: „Păi și cum vom ajunge noi acolo?” C'Prezi se fâstâci și ridică din umeri. „Nu știu... Nu m-am gând...”
Dar fu brusc întrerupt de semi-zeul numit O'Buz: „Ne trebuie un proiectil! Ceva puternic cu care să străpungem Bariera Emoțională.”
„Da... e o posibilitate...” răspunse C'Prezi. „Poți face asta?” întrebă ferm O'Buz. După ce stătu un pic pe gânduri, C'Prezi răspunse: „Aș putea modifica sonda într-un proiectil.”
* * *
Și asta făcu, astfel că după nu mult timp, micul C'Prezi se afla din nou în fața semi-zeilor, de data aceasta împreună cu O'Buz, care preluă onoarea de a apăsa butonul. 3! 2! 1! și de această dată numărătoarea lăsă loc unui șuierat, iar sonda-proiectil porni cu viteză drept în mijlocul conținutului Oalei. Străpunse suprafața fără să producă mari valuri, lăsând în urmă doar un sunet fleșcăit. Proiectilul continuă în goană spre străfundurile Oalei, din nou gata să îi descopere cele mai adânci secrete. Desigur, în afară era liniște, nici o indicație a ceea ce se petrecea în interior, astfel că semi-zeii nu puteau decât să aștepte răbdători ca ceva să se întâmple. Ce anume, nimeni nu avea idee.
În cele din urmă, Oala se cutremură, iar semi-zeii au crezut fie că se va sparge, fie că se va răsturna. Dar nu a fost cazul, căci după câteva clipe tremurul conteni, doar suprafața rămânând învolburată. Semi-zeii se cocoțară pe marginea Oalei să vadă dacă observă ceva. „Uitați acolo!” strigă cineva, iar ceilalți se holbau spre centru, dar nu vedeau mare lucru. „Se luminează!” veni clarificarea. Într-adevăr, o pată mică, slabă, se putea distinge. Clipele treceau și treceau, iar pata devenea imperceptibil tot mai luminoasă. Cu răbdarea la limită, semi-zeii au așteptat până ce lumina deveni așa de puternică încât nu mai putea fi privită, când o gaură apăru în mijlocul ei și din ea răsări un fetus înconjurat de o bulă protectoare. Aceasta se ridică deasupra suprafeței și, cu ajutor din partea semi-zeilor, pluti spre margine.
Când ajunsese în dreptul semi-zeiței M'Aya, fetusul era deja un bebeluș. Aceasta îl luă în brațe și bula se sparse. „Vai dar ce frumos e! M-am îndrăgostit de el pe loc. Îmi voi dedica tot restul vieții pentru a avea grijă de acest copil.” În timp ce îl dezmierda, văzu că în mânuțe avea o piatră mică, ca un diamant rozaliu. „Vai scumpul meu, ăsta e un cadou pentru mine? Am să-l pun la gât și am să-l prețuiesc toată viața, așa cum te voi prețui și pe tine și voi avea grijă de toate nevoile tale.”
Și așa s-a făcut orânduirea. Mama M'Aya l-a hrănit și l-a îngrijit în fiecare clipă, dar nu era singura. Toți semi-zeii își ofereau suportul pentru buna creștere a Copilului Oalei. Acesta creștea într-o zi, cât alții în mai multe. Încă din primele clipe s-a dovedit a fi un copil rebel. Făcea mofturi la mâncare, dar Mama M'Aya era răbdătoare și niciodată nu s-a supărat sau enervat. În primii șapte ani nu a vrut să scoată o vorbă. Asta deși semi-zeii vorbeau zilnic cu el și încercau prin orice truc să îl facă să vorbească. Indiferent de rezultat, nu era zi în care să lipsească vreuna din întrebările: „Știi ceva de Adevărul Absolut?”, „L-ai văzut în Oală?”, „Te poți întoarce ca să-l găsești?” Primul cuvânt al copilului a fost „nu”.
Îi plăcea mult să stea singur și îi plăcea să deseneze. Creiona diverse peisaje și creaturi care nu semănau cu nimic văzut vreodată de către ceilalți. Folosea preponderent culorile închise și foarte rar pe cele aprinse, ici-colo câte o dunguliță. Când era întrebat dacă are legătură cu Adevărul Absolut, ridica din umeri. Când era întrebat dacă ceea ce desenează a văzut în străfundurile Oalei, acesta dădea din cap că nu și răspundea că nu își amintește nimic.
În anii cât copilul a crescut într-un voinic, o parte din semi-zei în frunte cu Te O'Dio Su constituiseră un cult. Zi de zi făceau diverse ritualuri, se rugau pentru bunăstarea copilului. Aceștia susțineau că au aflat de o legendă a Celui Ales să găsească Adevărul Absolut și că legenda spune că acesta ar fi zămislit chiar din fecalele în care Adevărul Absolut se rătăcise.
Astfel, odată ce voinicul a ajuns la vârsta de 14 ani, semi-zeii s-au hotărât că au așteptat destul și că e momentul ca acesta să își accepte soarta și să pornească spre recuperarea Adevărului Absolut. L-au încolțit și au avut o lungă discuție despre viață, despre responsabilități, iar în final i-au spus: „Până acum nu ne-ai ajutat deloc cu truda noastră cea de toate zilele, dar de acum încolo ar fi cazul să ni te alături și tu.” Copilul strâmbă din nas resimțind în sine o neplăcere cruntă. „Dar nu-mi place.”
„Ei na. Doar nu crezi că din plăcere facem asta.” veni răspunsul, urmat de o scurtă pauză pentru reconsiderare. „Adică... sigur... uneori avem parte și de momente plăcute. Am avut chiar multe astfel de plăceri de-a lungul timpului... Chiar tu ești una din ele. Dar în principiu noi nu facem asta pentru că ne place, ci pentru că trebuie.”
„Dar mie nu-mi place! Și nu trebuie!” răspunse scurt și îmbufnat Copilul.
„Ba trebuie!”
„De ce?”
„Pentru că așa ne-a spus Ozamlex.”
„Mie nu mi-a spus.”
„Da. Atunci nu erai aici. Dar ești unul de-al nostru și ce ne-a spus nouă e valabil pentru toți.”
„Nu! Nu sunt unul de-al vostru!” combătu Copilul logica.
„Ba ești. Măcar pentru toate câte ți-am făcut. Te-am crescut, te-am îngrijit. Ți-am făcut toate poftele. Măcar acum ai putea să fii un copil bun și să ne răsplătești, ajutându-ne.”
„Mmm...” Copilul părea că rumegă cele auzite. „Nu. Nu vreau.” spuse sec, cu un rânjet pe buze.
„Ei, ești chiar nesimțit!” veni riposta, încărcată de nervi. Dar un alt semi-zeu interveni cu mult calm.
„Uite ce e. Nu te poate nimeni obliga să faci ceva ce nu vrei. Dar gândește-te. Legenda spune că tu ești cel care va descoperi Adevărul Absolut. Ești special. Toți știu asta și știi și tu asta. Tocmai ai spus că nu ești ca noi.” Copilul asculta tăcut. „Așa că gândește-te bine. Ce altceva vrei să faci? Dacă vei alege să ne ajuți, vei putea fi cel mai special și toți românii te vor adula. Dacă nu... cine știe ce se va alege de tine?” Copilul lăsă ușor privirea, contemplativ. „E alegerea ta. Te lăsăm acum să judeci după cum crezi de cuviință.”
Cultiștii plecară, iar micuțul rămase singur cu gândurile sale. Nu putu dormi toată noaptea. Dimineața se consultă cu sfetnicul său: „Mama... ajută-mă, te rog! Nu știu ce să fac!” spuse el disperat.
„Dar care-i baiul, scumpul mamii?”
„Au venit aseară semi-zeii la mine și mi-au spus că trebuie să scurm și eu în Oala aia împuțită. Și eu nu vreau asta!”
„Of, dragul meu...” spuse M'Aya cu dragoste, încercând parcă să ia o parte din suferința copilului asupra ei. „M-am tot gândit că se va ajunge la momentul ăsta. Și am tot sperat că va fi mai ușor. Că nu te vei opune și că o vei face de bunăvoie.”
Inima Copilului se umplu cu duioșie, dar corpul îi tremura a silă. Dori să elimine acest conflict: „Adică tu ai vrea să fac asta?”
„Nu, scumpul meu. Aș fi egoistă să vreau asta. Când ai apărut și te-ai așezat în brațele mele ți-am jurat prețuire și ți-am oferit-o toată viața, fără să îți cer nimic în schimb. Am știut mereu că va veni o clipă când va trebui să te descurci singur. Și gândul la acea clipă m-a indispus mereu, pentru că știam că nu va mai fi în puterea mea să te ocrotesc cum am făcut-o.”
„Semi-zeii au spus că trebuie să fac asta pentru că ei m-au ajutat și acum trebuie să îi răsplătesc.”
„Drept e că au fost foarte amabili. Dar la fel de drept e și că nimeni nu te poate obliga să faci ceea ce nu vrei.”
„Deci ce să fac, mamă?”
„Nu știu. Orice aș spune ar fi egoist din partea mea. Tu trebuie să decizi singur și orice ai alege, eu te voi sprijini.”
Copilul zâmbi cald și simți că duioșia din inimă refulă prin tot corpul, umplându-l de liniște și iubire.
* * *
Pe la amiază semi-zeii reveniră: „Ei bine, te-ai gândit? Te-ai hotărât?” iar Copilul răspunse „Da. Am să vă ajut.” fiind primit cu urale și binecuvântări. L-au dus la Oală și l-au învățat cum să folosească lingura și i-au povestit tot ce au aflat de-a lungul timpului. Copilul încerca să țină pasul, dar mai mereu lua câte o pauză și se apuca să deseneze, uitând complet de treaba sa. Văzând asta, semi-zeii i-au confiscat ustensilele și l-au admonestat. Acesta nu avu încotro, dar pe zi ce trece, era tot mai trist că nu putea desena.
După șapte săptămâni, semi-zeii îi spuseră: „A venit ziua în care să ne arăți cât ești de special. Până acum ai făcut ce făceam și noi. Dar asta nu ne-a adus deloc mai aproape de Adevărul Absolut. Doar tu poți face asta.” Copilul se uită mirat: „Și ce vreți să fac?”
„Să te arunci în Oală și să vedem cât de adânc ajungi.”
„Ce?!” ripostă Copilul. „N-am să fac asta niciodată!”
„Cum nu? Trebuie!”
„Nu!” strigă Copilul, fără să se chinuie să găsească alte justificări – tremurul corpului era destul. Se dădu în spate, dar fu prins de brațe.
„Dacă nu vrei să te arunci de bunăvoie, atunci te aruncăm noi.” Alții îl prinseră și de picioare, iar în timp ce copilul striga din toți plămânii un „Nuuuu” lung, îi făcură vânt și îl aruncară în Oală.
Copilul simți cum deodată se afla în aer cu totul, liber, iar în următorul moment văzu cum suprafața maronie se apropia de fața lui. Și dintr-o dată, din spatele său răsăriră brusc două aripi ca de vultur, albe, ce îl ridicară. Astfel că, în loc să cadă în conținutul Oalei, zbura deasupra lui. După ce se dezmetici, observă că putea să controleze aripile așa că se înălță. Simți o bucurie sarcastică, dar când mintea i se mută asupra mișeliei semi-zeilor din urmă cu câteva clipe, fu cuprins de mânie. Acesta se uită la ei în timp ce zbura deasupra lor și le strigă: „Nu v-a ieșit cum ați vrut! Așa că am să vă arăt eu! Acum plec dintre voi. Vă las cu munca voastră jalnică, dar veți tremura când mă veți vedea întorcându-mă.”
* * *
Și cu aceasta, Copilul zbură în văzduh și dispăru. Se duse departe și trăi singur încă șapte ani. Chiar când rostea cuvintele de despărțire, știa că le spune doar ca să îi sperie. Nu intenționa să le facă vreun rău, dar surâdea când își imagina că trăiau fiecare zi cu frica reîntoarcerii lui. Se apucă să deseneze cum îi plăcea lui cel mai mult. O făcea oricând voia, nimeni nu îl putea opri. Dar observă că nu prea mai voia. Nu îi mai făcea plăcere. Așa că o făcea tot mai rar. Ba chiar când o făcea, simțea că nu îi place, dar o făcea pentru că își spunea că trebuie să îi placă, doar asta i-a plăcut mereu să facă.
Se gândea tot mai des la Mama M'Aya și îi era dor de ea. Voia să o întrebe din nou ce să facă, dar nu simțea nici o tragere de inimă să se întoarcă între semi-zei. Într-o zi încercă să deseneze locul copilăriei: Oala, semi-zeii, mama. Dar se enervă că nu ieșea nici cum așa cum dorea, așa că aruncă creionul și se lăsă îmbufnat pe spate, privind spre cer. Și îl tot privi în timp ce își rumega propriile gânduri, până ce un altul, unul nou își făcu loc. Dacă oare s-ar duce să vorbească cu acel zeu cosmic, care lui nu-i vorbi niciodată, dar care le vorbi semi-zeilor?
Copilul, devenit voinic, se ridică în picioare, își desfăcu aripile și se înălță spre nori. Fu o călătorie lungă și periculoasă, în care fu nevoit să răpună balauri, păsări gigant cu gheare otrăvite, titani ce aruncau cu fulgere, creaturi care în mod ciudat păreau desprinse din desenele lui. După șapte zile ajunsese la Poarta Universului. „Cine sunteți și ce doriți?” întrebă sec portarul. „Sunt Copilul Oalei și am venit să vorbesc cu Zeul Universului.”
Portarul păru că verifică ceva pe tableta divină. „Îmi pare rău. E indisponibil.”
„Și când ar fi disponibil?”
„Niciodată.”
„Nu se poate. Mergi și spune-i că îl caut eu.”
„Nu pot. Trebuie să stau aici și să păzesc poarta.”
„Contactează-l cumva. Sigur poți. Dacă vine o armată care vrea să îl atace, sigur va trebui să îl anunți de îndată.”
„E atotputernic. De ce l-ar ataca cineva?”
„Poate minte.”
Portarul râse ușor, dar apoi redeveni serios: „Du-te atunci și revin-o cu armată și vei afla dacă minte sau nu.”
Voinicul răspunse: „Desigur că nu voi face asta. Nu vreau să fac nimic Entității Divine. Vreau doar să vorbesc cu Ea. Știu că se poate, doar că nu vrei să mă ajuți.”
Portarul răsuflă: „Așa e. Se poate, dar doar dacă prezinți Moneda Trecerii.”
„Ce e aia și de unde o obțin?”
„Nu e ceva anume. Arată-mi ceva și eu îți voi spune dacă e bună sau nu.”
Voinicul se scărpină în cap. „Am niște desene.”
Portarul pufni: „Desene? Vezi să nu.” Apoi schimbă brusc tonul. „Stai... sunt făcute de Da Vinci poate?”
„Nu. De mine.” Portarul râse din nou. „Aruncă-le la gunoi. Nu-mi trebuie.”
Voinicul se uită mirat. „Hmm, dar ce-ți trebuie?”
Portarul, a cărui mină se depărtase mult de seriozitatea de până atunci, răspunse cu lăcomie: „Ceva valoros.”
Voinicul dădu din cap și zâmbi. „Aha. Da... Înțeleg acum. Moneda Trecerii n-are nimic a face cu Înțelepciunea Cosmică, ci doar cu tine.” Și atunci deschise gura și o flacără mare ieși dintr-însa. Portarul începu să se vaite și să zbiere preț de clipe multe și lungi, până se făcu scrum.
* * *
Voinicul merse mai departe și fu întâmpinat de o bilă luminoasă ce pulsa: „Bine te-am găsit. Te așteptam.”
„Da?” răspunse voinicul. „Credeam că ești indisponibil.”
„Eu sunt veșnic disponibil.”
„Dar portarul spuse...”
Lumina îl întrerupse: „Ce portar? Eu nu am portar. De ce aș avea nevoie de așa ceva?” Neprimind răspuns, continuă: „Cum spuneam, Eu sunt Multpreadisponibilul Zeu a tot ce există. Mai degrabă nu sunt căutat pe cât sunt de disponibil. Dar spune-mi, tu de ce mă cauți?”
Voinicul păru nedumerit o clipă, parcă nepregătit de această întrebare. „Am venit să vorbesc cu Tine.”
„Asta e clar. Dar ce dorești?”
Voinicul realiză că nu reuși să mai tragă de timp, așa că puse prima întrebare care îi veni în minte: „Sunt eu Cel Ales să găsească Adevărul Absolut?”
„Da.” veni răspunsul sec. Voinicul înghiți în gol, parcă speriat că acesta va fi răspunsul. „Și dacă eu nu vreau să fiu?”
„Unele lucruri țin de tine, altele nu. Ce ți-a fost ales să fii, nu.”
Voinicul simți că transpiră, că devenea tot mai puțin lămurit cu fiecare răspuns. „Dar cum pot să găsesc Adevărul Absolut, dacă eu nu vreau să-l caut și nu am să-l caut?”
„Nu m-ai întrebat dacă îl vei găsi, ci dacă ești Cel Ales să îl găsească.”
„Dacă eu sunt Cel Ales să îl găsească, nu înseamnă că îl voi și găsi?”
„Nu.”
Răspunsurile seci începeau să-l irite, așa că hotărî că trebuie să dezlege șiretlicurile astea: „Dar care e diferența?”
„Una e ceea ce ești, alta e ceea ce faci.”
Răspunsul acesta îl puse un pic pe gânduri. „Deci dacă nu voi căuta Adevărul Absolut, nu îl voi găsi. Dar dacă îl voi căuta, atunci... îl voi găsi?”
„Nu.”
Voinicul pufni a sarcasm, gândindu-se la cât s-au chinuit semi-zeii cu el, mai întâi să îi facă toate poftele, apoi să îl convingă să caute Adevărul Absolut, totul în zadar. Apoi sarcasmul se transformă într-unul amar, când se gândi cât l-a neliniștit toată tevatura asta și cât s-a frământat, chiar și în anii de pribegie. După care fu lovit de un sentiment de goliciune interioară și întrebă: „Și atunci ce rost are să îl caut după cum mi s-a ales?”
„Ce rost are să faci orice?”
Voinicul căzu pe gânduri. Iar primul gând care îl lovi, îl și rosti: „Semi-zeii mi-au spus că dacă aș găsi Adevărul Absolut voi fi adulat de toți românii.”
„Așa e. Și tu vrei să fii adulat?”
După un pic de gândire: „Cred că mi-ar plăcea.”
„Cui nu i-ar plăcea? Dar chiar vrei?”
Fără să stea prea mult pe gânduri, Voinicul întoarse replica: „De ce nu aș vrea?”
„Răspunsul îl știi cu siguranță, dacă ai sta un pic să te gândești. La fel ca semi-zeii, vei trudi zi de zi, la început cu entuziasm și plin de speranță, apoi cu tot mai multă îndoială și totul va deveni chin și disperare. Iar dacă se va întâmpla să îl găsești, vei fi adulat. Și cum crezi că te vei simți în zilele următoare? La început vei trăi cele mai frumoase clipe, dar apoi îți vei da seama că ai rămas fără un rost. Românii își vor vedea de viețile lor și își vor aminti de tine din când în când. Sigur că gândurile lor de admirație te vor încălzi pe moment, dar în sinea ta, vei fi nefericit.”
„Așa este... Nu am gândit în așa mult detaliu, dar în sinea mea, am știut mereu că nu vreau asta.”
„Desigur că ai știut. Ceea ce era în sinea ta, descriind în cuvinte, am adus la suprafață.”
Cât asculta, Voinicului îi veni un al doilea gând în minte: „Îmi place să desenez. Asta mă face să mă simt bine.”
„Chiar așa? Atunci de ce cât timp ai stat în pribegie nu ai mai făcut-o atât de des? Ba chiar o făceai cu silă, chiar de nu voiai să accepți acest lucru?”
Voinicul tăcu, mintea sa nu găsea nici un răspuns, așa că vocea continuă: „Pentru că tu chiar credeai că acela ești tu - cel pasionat de desen. Dar de fapt o făceai doar ca să evadezi din lumea semi-zeilor. Odată eliberat, nu mai avea nici un rost să mai faci asta.”
Voinicul simți un nod în gât. Îl înghiți și acesta alunecă pe gât ca o piatră ce îl zgârie în piept înainte să îi dispară și să se topească în stomac. „Dacă nu sunt eu acela, atunci cine sunt?”
„Tu ești pur și simplu, asemeni Mie. Eu sunt tot ceea ce există. Tu exiști, deci și Tu ești Eu.”
Voinicul se simți lămurit și nelămurit în același timp. „Dar tot eu sunt cel căruia îi plăcea să deseneze...”
„Una e ceea ce ești și alta e ceea ce te vezi tu ca fiind. E ca o mască. Doar că atunci când nu a mai fost necesară, ai uitat să o dai jos. Erai prea atașat de ea.”
„Păi și am dat-o jos până la urmă?”
„Desigur. Altfel nu ai fi ajuns la Mine. Doar nu ți s-a părut ușor drumul până aici. Numai cei ce renunță la prejudecăți și sunt dornici de cunoaștere se pot înfățișa în fața Mea.”
„Și Cel Ales să găsească Adevărul Absolut e tot o mască?”
„Oarecum. Aici intervine una din multele deficiențe ale limbii voastre. Sigur, vă este greu să îndesați Universul Fără Margini în câteva cuvinte. Dar una din erorile fatale este în chiar verbul «a fi», căruia i-ați atribuit mai multe înțelesuri și ca urmare le considerați unul și același.
Când semi-zeii îți spun că tu ești Cel Ales, ei de fapt descriu doar ceea ce văd ei. Ei privesc printr-o lupă ce au șlefuit-o cu propriile năzuințe. De aceea, din acest punct de vedere, e tot o mască. Doar că e una pe care ți-o pun alții. Iar marea eroare a limbii voastre tocmai în aceasta constă. Ea le permite altora să folosească verbul Sacrei Existențe în numele tău, astfel făcându-te să crezi că tu chiar ești ceea ce cred ei. Ai mare grijă la asta!”
„Oh, dar cât de bine îmi explici! Așa este! Ce-i drept, niciodată nu am căzut pradă semi-zeilor, mereu m-am răzvrătit față de ce au vrut ei de la mine.”
„Așa este, dar ai căzut pradă propriei lupe. Te-ai uitat la tine și ți-ai spus: «Eu sunt cel căruia îi place să deseneze.» Aceeași greșeală lingvistică, căci existența este eternă, nu poate fi atribuită a ceva efemer ce depinde de plăcerile tale omenești.”
„Da...” căzu Voinicul pe gânduri. „Am suferit câțiva ani din cauza asta...”
„Și ca să revin la întrebare, căci nu îmi place să las întrebări fără răspuns, ești Cel Ales și dintr-un alt punct de vedere. Unul care nu depinde de nimeni, ci este al însăși Universului, adică al Meu. Cum Eu sunt Universul, Eu sunt tot ceea ce există, ceea ce a fost și ceea ce va fi. În această existență, tu ești Cel Ales să găsească Adevărul Absolut. Este ceva ce nimeni și nimic nu poate schimba. căci acesta este Universul. El este. Dacă măștile puse de tine sau de alții asupra-ți poți alege să le dai jos, rolul acesta nu poți. Poți doar să îl accepți sau nu. El nu te obligă la nimic, dar îți marchează întreaga existență.”
Voinicul își frecă bărbia cugetând: „Da... cred că înțeleg.”
„Sigur, aș putea ține lecții de lingvistică zile întregi numai asupra acestui verb, dar pe scurt acestea sunt cele trei existențe cum le-ați numi voi: cea externă, cea intrinsecă și cea eternă. Despre cea eternă, ți-am spus deja, deși nu explicit. Tu pur și simplu ești. Fiind parte din Univers, adică din Mine, suntem tot una. Bagă de seamă de acestea și vei lua deciziile corecte.”
Voinicul era deja adânc cufundat în gândire, încât doar dădu puțin din cap.
„Cred că am vorbit destul. E timpul să pleci.” Și lumina dispăru.
Voinicul era în mijlocul văzduhului iar vântul trecea pe lângă el cu repezeală. Trezit din gânduri, se folosi de aripi și se așeză frumos în mijlocul norilor, plutind lin. Primul gând: „Dar dacă nimic nu are rost, atunci eu ce să fac?” Și mintea, încărcată cu învățăturile Zeului Suprem, îi produsese și răspunsul: „Rostul e ceea ce îl fac eu să fie!”
Zâmbi și începu să zboare fericit, în cercuri largi, în timp ce cu ochiul minții vedea deja ce urma să facă. Avea să se întoarcă la semi-zei. Dar trebuie să își facă o intrare pe cinste. Rânji.
Zboară-n spirală măiastru,
Zboară pe cerul albastru.
Născut din negre străfunduri,
Alungat de rele gânduri,
Suferit-a-n pribegie,
Cât de mult, numai el știe.
Pierdut de lumea meschină,
A primit taină divină.
Voinicul - copil ce și-a atins sorocul,
Purtat de aripi ce s-au aprins ca focul,
Către aleasa menire
Și veșnică pomenire.
O să ajungă îndată,
Să împartă judecată.
Semi-zeii își vedeau de treaba lor de zi cu zi, zvârcoleau agale prin Oală și se mai distrau pe seama a ce fleacuri mai ieșeau la suprafață, când deodată pe cer apăru o dâră aprinsă de foc. Toți săriră: „Vai! Dar ce se năpăstuiește asupra noastră? E sfârșitul!” Dâra desena pe albastrul cerului un zig-zag și devenea tot mai groasă pe măsură ce se apropia amenințător. Semi-zeii săriră în lături, dar în câteva clipe, cu un zgomot asurzitor, bila de foc își făcuse drum până în dreptul lor.
Aruncați care unde apucase, ridicară capul din pământ și îl văzură pe Voinic stând înalt în fața lor, aripile înroșite stingându-se fumegând. Acesta le vorbi pe un ton voios: „E-he-hei, semi-zeilor! Dar ce faceți acolo, cu fețele în țărână? Căutați râme? Parcă altceva era ținta voastră.” Apoi schimbând tonul într-unul serios, surprins, dar cu un pic de batjocură: „Doar nu vă pomeniți că ați găsit Adevărul Absolut?”
Unul din semi-zei răspunse cu vocea tremurândă: „Ai venit să te răzbuni?”
Iar Voinicul zâmbi: „Nicidecum! Am venit să vă ajut.” Semi-zeii îl priviră uluiți, așa că acesta continuă: „Hai, scularea! Nu mai pierdeți vremea pe acolo, că avem treabă.”
Apoi își aminti: „Dar până vă sculați și vă ștergeți de praf, să mă scuzați o clipă.” Și se uită în lături unde o văzu pe Mama M'Aya, care stătea acolo privind toată scena cu un zâmbet larg și cu lacrimi în ochi, ce așteptau privirea Copilului ca să pornească pe obrajii-i netezi. Voinicul fugi către ea și lacrimile sale răspunseră asemeni. O luă în brațe și îi spuse: „Mi-a fost dor de tine!” iar ea îi răspunse: „Am știut că te vei întoarce.”
* * *
În zilele ce au urmat, Voinicul își luă treaba în serios. Se pusese să îi organizeze pe semi-zei. Dădu sarcini încoace și încolo. Desemnă pe unii în frunte cu C'Prezi să născocească noi mașinării de sondare a Oalei: un submarin, o macara, sau orice le trece prin minte. Iar el îi ajuta, desenând schițele invențiilor ce le propuneau.
Între timp îi îmbărbătă pe cei rămași să își facă mai departe treaba. Încerca mereu să îi țină distrați ca să nu se abată. Le spuse să nu se gândească cât mai este până ce vor găsi ceea ce caută, să nu creadă în miracole și să nu uite că aceasta este treaba în care toți românii și-au pus speranța, așa că în fiecare zi să o facă cu zâmbetul pe buze, așa cum o făcea el, prin puterea exemplului.
Și lucrurile chiar se schimbară, deși în esență rămăseseră la fel. Uneori se întrebau și ei de ce acum fac toată munca asta cu mai mult entuziasm ca oricând. Desigur, nu zăboveau prea mult, căci aveau de lucru, dar în câte o clipă apărea câte unuia un zâmbet în colțul gurii, întrebându-se ce oare s-a schimbat. Cert e că toată lumea era fericită de întoarcerea voinicului.
Toți, mai puțin unul. Era unul dintre foștii cultiștii, cel mai aprig dintre ei. Acesta nutrea invidie. Nu îi convenea deloc situația și suferea că nimeni nu îl asculta când le arăta adevărul în față: acela că ei sunt tot acolo, captivi la această muncă murdară și cu nici o speranță de a se apropia, măcar, de țelul lor. Toți îl ignorau. Fericirea lor era prea mare ca să îl bage în seamă.
Doar că laminorul timpului, hrănit cu ani, întinsese entuziasmul semi-zeilor într-o foaie subțire, gata să se rupă la orice înțepătură mai zdravănă. Veni o lună secetoasă. Absolut nimic nu mai ieșea din Oală. Semi-zeii mârâiau tăcuți și începură să aplece tot mai mult urechea spre vorbele invidiosului. Murmurul era în aer. Toți erau în jurul Oalei, dar doar Voinicul mai răscolea în ea. Și atunci invidiosul acționă: „Bine, măi, Copil al Oalei ce ești! Cât să mai tot zvârcolim aici? Eu cred că tu ne duci de nas. Tu ești Cel Ales să găsească Adevărul Absolut. De ce nu l-ai găsit atunci? E pentru că nu vrei să ne ajuți! Ai rămas același țânc răzvrătit și nerecunoscător!”
Voinicul se opri din muncă și îl privi cu calm: „V-am spus de când m-am întors că și dacă sunt Cel Ales, asta nu înseamnă că îl voi găsi cu una, cu două. Nimeni nu știe cât va dura.”
„Minciuni! Nu ne mai păcăli! Spune-ne cât va dura! Altfel îi voi spune lui Zoxalem să te izgonească de pe acest tărâm!”
Voinicul răspunse uimit: „Dar chiar nu știu...” și între semi-zei se iscă un vacarm. Atunci, Zeul Rațiunii, și el prezent acolo în acea zi, hotărî că e momentul să intervină: „Liniște, netoților!” se auzi vocea răspicată ce întoarse toate capetele din jur, iar acele sprâncene groase și încruntate îi făceau pe toți să privească. „Eu v-am tot spus, dar niciodată nu ați ascultat. E un simplu calcul matematic.” Semi-zeii priviră uimiți și dornici să afle răspunsul: „Păi zi-ne, atunci! Cât va dura?”
C'Tepe începu explicația calm, cu o voce monotonă: „Durata este egală cu cantitatea împărțit la viteză.” Făcu o scurtă pauză și continuă: „De exemplu, dacă am un bidon cu cinci litri de apă, îmi va lua cinci minute să o golesc pe toată dacă viteza mea de golire este de un litru pe minut.” După o nouă pauză: „Așadar, în cazul Oalei, cantitatea este nemărginită, iar viteza este irelevantă, pentru că oricât de repede ați parcurge conținutul, viteza va fi inevitabil ceva limitat. Iar ceva nemărginit împărțit la ceva limitat dă mereu infinit. Cu alte cuvinte, va dura o e-ter-ni-ta-te până să găsiți Adevărul Absolut.” rosti rar, pe silabe, triumfător.
Semi-zeii răspunseseră cu un murmur de uimire, fiind loviți de inevitabilitatea inutilității lor. Rațiunea continuă, prevenind posibile întrebări: „Chiar și de veți spune că nu trebuie să scormoniți prin întreg conținutul Oalei, ce credeți că puteți cere acestei persoane? Să se arunce în Oală și să înoate până la Adevărul Absolut? E aceeași problemă. Distanța până la el este infinită și nimeni nu poate înota cu o viteză nelimitată.”
Atunci invidiosul văzu oportun să acționeze din nou: „Exact așa! V-am spus eu! Ne-a dus de nas cu vorbe frumoase. Eu zic să ne scăpăm de el până nu e prea târziu!” Semi-zeii răbufniră, dar nu erau tocmai convinși de cele spuse de invidios. În orice caz, Voinicul răspunse cu un gând ce i se înfiripă în minte: „Stați un pic! Dar dacă...” și se uită spre C'Tepe: „Dar dacă am reuși să facem viteza infinită?”
Vocea Rațiunii cugetă un pic și răspunse: „Sigur, vorbind ipotetic, e posibil. Ceva nemărginit împărțit la altceva nemărginit poate rezulta în ceva mărginit. Dar depinde de nemărginire.” Semi-zeii se uitară ca mâța în calendar, cu excepția invidiosului care fierbea în sinea lui căci din nou îi era întreruptă furia. C'Tepe continuă:
„Dacă nemărginirea la care împărțim este prea mare, rezultatul ar fi o nemărginire inversată. Gândiți-vă, de exemplu, la Universul Fără Margini. Dacă am răsturna Oala și am lăsa destul timp să treacă, conținutul ei ar fi răsfirat prin întreg Universul, care este așa de mare încât am merge mult și bine - o eternitate - până să găsim măcar o particulă din conținutul Oalei... ce să mai vorbim de Adevărul Absolut?
Pe de altă parte, dacă ar fi să luați o Cană Fără Fund, deși este tot fără sfârșit, ea este prea mică pentru a conține întreg conținutul Oalei Fără Fund. În acest caz, parcurgând Cană cu Cană, viteza ar fi nemărginită, dar tot o eternitate vă va lua să parcurgeți întreg conținutul.”
Un semi-zeu nerăbdător interveni: „Bine, bine, dar totuși, dacă folosim nemărginirea potrivită vom putea găsi Adevărul Absolut într-un timp uman - câțiva ani, poate chiar luni, cine știe!”
Rațiunea continuă de parcă nici nu a fost întreruptă: „Priviți chiar Oala Fără Fund lângă care suntem. Ea e nemărginită și totuși are margini. Chiar voi i-ați umplut marginea cu acele cruci. Este exact nemărginirea potrivită pentru a ține conținutul ei.” Apoi, după o scurtă pauză, cu un mic rânjet: „Dar asta nu vă ajută prea mult.”
C'Prezi interveni: „Într-adevăr, nu ne-ar ajuta să avem o altă Oală Fără Fund. Dar nici o Cană Fără Fund nu ne ajută, pentru că tot o eternitate ne-ar trebui să căutăm în ea. Trebuie să divizăm conținutul nemărginit al Oalei în părți mărginite care să poată fi verificate într-un timp limitat, dacă conțin Adevărul Absolut sau nu. Desigur, problema atunci va fi că ne trebuie o infinitate de căni. Și cum oare am putea căuta într-o infinitate de căni?” Micul om de știință își lăsă capul în mână, cu care începu să-și frece bărbia. La fel și ceilalți căzură pe gânduri, preț de câteva momente de liniște.
Voinicul întrerupse, cugetând cu voce tare, rar: „Deci am putea împărți conținutul Oalei Fără Fund într-o infitate de căni cu fund. Asta nu ar fi o problemă, căci Cămara Fără Fund e plină de căni. Dar cum să căutăm apoi într-o infinitate de căni? Ne-ar trebui o infinitate de oameni...”
Și după o pauză de câteva clipe, Cel Ales să găsească Adevărul Absolut izbucni: „Românii!” Toți din jur priviră uimiți, neștiind ce anume voia să spună și așteptau să fie lămuriți, cu sufletul la gură, așteptau să primească vestea ce îi va duce spre țelul lor suprem și spre culmea gloriei eterne.
„Românii. Ei sunt o infinitate. Sigur, nu în acest moment. Dar în timp, un alt român se naște, ce va da naștere altuia și tot așa, pe veci. Fiecărui român, când se va naște, îi vom da câte o cană umplută din conținutul Oalei Fără Fund. Acesta va fi darul nostru pentru viața lui. Ceva ce să îi îndulcească traiul pe Pământ. Din Cana cu Fecale se va bucura de toate acestea ce le-am găsit și noi: distracții, plăceri superficiale, emoții, poate sentimente pure. Și unul din ei va fi cel ce va găsi în cele din urmă Adevărul Absolut. Și ce fericire va fi pe acela și pe întreg poporul român!”
Și atunci toți semi-zeii răsunară, chiar și cel invidios dar cu jumătate de gură: „Da! Așa vom face! Trăiască Copilul Oalei Fără Fund! Trăiască poporul român!”
Și am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.
* * *
„Năstrușnică idee! Ei... bine că au rezolvat-o cumva.”
„Într-adevăr, Supremația Ta! Și acum semi-zeii românilor vor fi adulați și vor fi pe veci fericiți, nu-i așa?”
Marele Zeu al Universului răspunse: „Eh. Adulați vor fi. Despre fericire nu știu ce să zic. Va dura pentru fiecare cât va dura, până când se vor plictisi de atâta admirație și își vor da seama că ei nu mai au nici un rost pe acest Tărâm. Și atunci îi voi trimite la Azilul Semi-zeităților, unde să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți.
Desigur, în afară de Copilul Oalei, care a învățat ce e cu adevărat fericirea și de Mama M'Aya, care știa deja.”
„Mulțumesc, Luminăția Ta, că împărtășești cu mine un pic din viitorul ce doar Tu îl cunoști!”
„Cu mare drag, Duce D'Ku, că doar tu ești menestrelul meu preferat de pe acest Tărâm. Dar apropo de asta, hai, cântă-mi, te rog, un cântec despre isprava aceasta, așa cum numai tu te pricepi.”
„Desigur, Înțelepciunea Ta!”
Ducele D'Ku era cel la care Zeul Suprem venea din în când în când pentru a afla ce se mai întâmplă în Tărâmul Ancestral al românilor, de obicei deghizat în cioban ca să nu îl recunoască lumea. Nu voia să interacționeze cu nimeni altcineva, în special nu cu semi-zeii, decât dacă era neapărată nevoie. Desigur, nu avea nevoie să afle noutățile. El le știa mai bine ca oricine. Dar îi făcea mare plăcere să discute cu menestrelul și mai ales să îi asculte cântecele. Acesta luă chitara în mână și începu să cânte Balada Românilor:
„Magnific! Duce, cred că ăsta e cel mai reușit cântec al tău.”
„Mulțumesc, Luminăția Ta! Sunt măgulit! Dar dacă se poate, Te rog să mă lămurești. Vor găsi românii Adevărul Absolut până la urmă?”
„Fiecare va găsi ceea ce caută, chiar dacă nu știu ce anume caută.”
„Deci chiar dacă ei caută Adevărul Absolut, ei vor găsi altceva, ceva ce nici nu s-au gândit să găsească?”
„Printre altele, da. Semi-zeii au găsit multe lucruri, nu-i așa? Au căutat după vreunul din ele anume?”
D'Ku stătu o clipă pe gânduri: „Nu. Cred că aproape nici un lucru pe care l-au găsit nu a fost căutat în mod explicit.”
„Nu e prea important ceea ce cauți, pe cât e ceea ce găsești. Dar și mai important e să cauți ceva, orice ar fi. Până la urmă toate cele căutate se reduc la un singur lucru.”
„Și care ar fi acela?” întrebă ducele cu fața luminându-se, plin de curiozitate.
„Altă întrebare.”
„Oh! Te rog să ierți acest biet menestrel, Supremația Ta! Nu am vrut să pun o întrebare nepotrivită.”
„Nu, nu. La asta se rezumă totul: mereu să cauți altă întrebare.”
„Oh! Acum înțeleg! Acum simt cum o părticică din înțelepciunea Ta pătrunde în mine și mă luminează! Tu ești Înțelepciunea Supremă, ești Cunoașterea Nemărginită. Și cum altfel să Te cunoaștem decât bucățică cu bucățică, întrebare cu întrebare?”
„Mă bucur că înțelegi.” rosti Universul. „Dar acum să îți pun și eu o întrebare. Nu trebuie să îmi răspunzi, dar aș vrea să te gândești la ea.”
D'Ku adoptă o mină serioasă și atentă: „Te ascult, Înțelepciunea Ta.”
„Oare e musai să fiu căutat într-o oală cu fecale?”
