Postulatul fotbalistic

„Fotbalul este pentru suporteri”. Axiomă sau teoremă demonstrată? Până de curând, nu am pus la îndoială acest dicton.

De ce a apărut fotbalul? A apărut la cerința unor suporteri? Existau deja suporteri înainte să existe fotbal? Aș zice că nu ne confruntăm cu o problemă de tipul „oul și găina”.

Fotbalul, ca orice sport, a apărut pentru plăcerea practicanților și a luat o formă competitivă pentru a fi mai palpitant. Desigur, activitatea a atras public și de-a lungul anilor, printr-o dezvoltare virtuoasă, a ajuns la nivelul actual, cu milioane de spectatori și miliarde de euro în jurul său.

Dar în esență, fotbalul nu are nevoie de suporteri. Poți juca liniștit fotbal în curtea școlii, sau în parc cu prietenii, fără ca cineva să te urmărească sau să te susțină.

Până la urmă cine sunt suporterii? Fanii înflăcărați ai unei galerii? E clar că nu, căci la orice meci există și spectatori mai puțin vocali, dar care iubesc o echipă cu la fel de multă pasiune. Chiar și cei care merg de două ori pe an la un meci... nu e fotbalul și pentru ei? Nu e și pentru spectatorii din fața televizorului? Fără ei, un campionat mondial nu ar fi la fel de fascinant.

Iar entitățile care finanțează fotbalul - de la sponsori, la televiziuni, la investitori - nu sunt și ele susținătoare ale fotbalului?

Astfel, concluzia este că fotbalul este pentru toți și pentru nimeni. Pentru că toți îl pot susține, dar nimeni nu are dreptul moral să și-l însușească în detrimentul celorlalți. Să privezi o parte a spectatorilor de plăcerea de a urmări o partidă de fotbal e abuziv și imoral. Pe de altă parte, să întrerupi actul competițional înseamnă să distrugi esența fotbalului și a sportului în general. Fotbalul fără suporteri poate exista, cu minusurile (și plusurile) inerente. Dar suporterii fără fotbal, nu.

Nu e o concluzie radicală, e starea firească. Astfel, nu e nevoie de schimbări fundamentale. Derapaje punctuale vor exista mereu, dar important e să nu uităm ordinea lucrurilor. Jocul în sine e elementul central, iar publicul e (sau trebuie să fie) liber să aleagă cât de mult se asociază cu el sau nu. Mai departe e vorba doar de respect mutual, de cât de mult oferă și primește fiecare parte, atâta timp cât rolurile nu se inversează.

Top albume Trooper

Am exclus EP-uri, single-uri etc. Astfel, nu am inclus „În ziua a opta”. Deși e discutabil dacă e un EP sau album, având în vedere că aproape jumătate e compus din trei piese cover și o reinterpretare a unei piese proprii, mi-ar fi fost foarte greu să îl compar cu celelalte materiale din top.

Așadar, definitiv și irevocabil:

7. Rock'n'roll pozitiv

Groaznic. Nu înțeleg ce s-a întâmplat la acest album, dar lasă impresia că a fost înregistrat dintr-o singură încercare și așa a rămas, în special în privința vocii, fiind cea mai slabă prestație a Coiotului. În rest, melodii neinspirate, cu prea puține părți interesante.

6. Electric

Mă întreb pentru câți fani Trooper titluri ca „În visul meu”, „Promisiuni” sau „Plaja amintirilor” înseamnă ceva. Și cu siguranță aș mai putea numi și alte piese de pe acest album, de care nu-și va aminti mai nimeni. Cincisprezece compoziții (fără intro) de-a lungul a peste o oră și un sfert. Melodii lălăite, aceleași teme răsuflate. Ascultând acest album cap-coadă timpul se dilată spre infinit ascunzând cele câteva piese bune precum „Dispari din ochii mei”, „Nu mai contează”, „În stele (partea I-a)”, „Testament” sau „O viață este prea mult”.

5. Poemele Valahiei

Opera rock a fost un proiect ambițios, dar în final putea fi mult mai reușit. Compozițional, e bun, ignorând câteva sincope pe parcurs, dar în rest întreg materialul jonglează între extreme. Versurile aduc ceva nou în textele formației, dar uneori par scrise cu dalta. Vocea uneori merge perfect, alteori e îngrozitoare. Faptul că nu s-a putut înregistra cu orchestră și că s-au folosit doar niște clape amărâte reduce din calitatea albumului. Dar până la urmă discografia Trooper a rămas cu „Solii turci”, „Kara Iflak”, „În Valahia” sau „Sfârșitul fără sfârșit”, iar piesa „Vlad Țepeș” și-a găsit și ea locul de drept.

4. Desant

Al doilea album de studio este ceva mai șlefuit, dar și mai temperat decât „Trooper I”. Conține cele mai bune balade ale trupei, dar și câteva piese de umplutură. În rest, piese ușor de ascultat, dar nu prea ambițioase.

3. Voodoo

Sunt surprins de cât de bun e totuși acest album. Chiar de multe dintre piese nu vor fi niciodată cerute de vreun fan într-un concert, sunt destul de variate cât să capteze atenția. Instrumentația este la înălțime chiar și pe piese cu titluri insipide precum „Noi doi”, „Fără tine” sau „Unde ești”, compozițiile fiind destul de interesante muzical cât să nu se simtă că albumul este la fel de lung ca „Electric”. Textele sunt mai rafinate, iar Coiotul își controlează mai bine vocea. De avea vreo 2-3 piese de impact, „Voodoo” se putea bate pentru prima poziție.

2. Trooper I

Albumul de debut are câteva slăbiciuni inerente, dar tocmai acea energie neșlefuită este cea care a lansat Trooper spre culmile rock-ului românesc. „Trooper I” e un album închegat, la obiect, ce a dat mai multe piese adorate de fani, printre care și „Tari ca munții” – un veritabil hit al genului heavy metal din România. Chiar de, privind retrospectiv, nu e tocmai de necriticat din punct de vedere compozițional sau liric, aproape orice piesă de pe acest album aduce amintiri plăcute celor mai vechi simpatizanți ai trupei.

1. Atmosfera

„Atmosfera” este chintesența a ceea ce e Trooper. De-a lungul a puțin peste o oră putem asculta ceea ce Trooper are mai bun de dat, de la riff-uri grele la melodii mai soft. Avem piese de dat din cap, piese de ascultat la drum. Avem un hit concis și la obiect („Liceul cimitir”), dar și cea mai bună baladă de la „Desant” încoace („Zi după zi”). Avem un moment de virtuozitate a Balaurului, precum și o excelentă compoziție progressive metal a lui Popa. Coiotul, cu doar puține scăpări, dă dovadă de flexibilitate, atât în colaborările cu Blaze Bayley, Leo Iorga sau Mihai Georgescu, cât și pe piesa cu influențe folclorice „Soarele și luna”. Această a șaptea încercare a reușit echilibrul perfect între durată, impact și diversitate.