„Fotbalul este pentru suporteri”. Axiomă sau teoremă demonstrată? Până de curând, nu am pus la îndoială acest dicton.
De ce a apărut fotbalul? A apărut la cerința unor suporteri? Existau deja suporteri înainte să existe fotbal? Aș zice că nu ne confruntăm cu o problemă de tipul „oul și găina”.
Fotbalul, ca orice sport, a apărut pentru plăcerea practicanților și a luat o formă competitivă pentru a fi mai palpitant. Desigur, activitatea a atras public și de-a lungul anilor, printr-o dezvoltare virtuoasă, a ajuns la nivelul actual, cu milioane de spectatori și miliarde de euro în jurul său.
Dar în esență, fotbalul nu are nevoie de suporteri. Poți juca liniștit fotbal în curtea școlii, sau în parc cu prietenii, fără ca cineva să te urmărească sau să te susțină.
Până la urmă cine sunt suporterii? Fanii înflăcărați ai unei galerii? E clar că nu, căci la orice meci există și spectatori mai puțin vocali, dar care iubesc o echipă cu la fel de multă pasiune. Chiar și cei care merg de două ori pe an la un meci... nu e fotbalul și pentru ei? Nu e și pentru spectatorii din fața televizorului? Fără ei, un campionat mondial nu ar fi la fel de fascinant.
Iar entitățile care finanțează fotbalul - de la sponsori, la televiziuni, la investitori - nu sunt și ele susținătoare ale fotbalului?
Astfel, concluzia este că fotbalul este pentru toți și pentru nimeni. Pentru că toți îl pot susține, dar nimeni nu are dreptul moral să și-l însușească în detrimentul celorlalți. Să privezi o parte a spectatorilor de plăcerea de a urmări o partidă de fotbal e abuziv și imoral. Pe de altă parte, să întrerupi actul competițional înseamnă să distrugi esența fotbalului și a sportului în general. Fotbalul fără suporteri poate exista, cu minusurile (și plusurile) inerente. Dar suporterii fără fotbal, nu.
Nu e o concluzie radicală, e starea firească. Astfel, nu e nevoie de schimbări fundamentale. Derapaje punctuale vor exista mereu, dar important e să nu uităm ordinea lucrurilor. Jocul în sine e elementul central, iar publicul e (sau trebuie să fie) liber să aleagă cât de mult se asociază cu el sau nu. Mai departe e vorba doar de respect mutual, de cât de mult oferă și primește fiecare parte, atâta timp cât rolurile nu se inversează.
3 comments:
Fotbalul are legatura cu dezvoltarea urbana. Proletarul a fost scos din familia extinsa (cu strabunici, bunici, parinti, frati, copii, nepoti, verisori si tot satul care era inrudit) si s-a trezit la oras in familia mononucleara. Fotbalul i-a oferit sentimentul apartenentei la ceva, iar vechile rivalitati intre sate sau intre gospodarii au fost inlocuite cu "iubirea" pentru o echipa de fotbal. Suporterul se identifica cu echipa: "am invins! am pierdut!" Pentru ca e clar ca omul simplu nu poate trai in afara unei stari conflictuale, de aceea teoria conspiratiei (Soros, strainii, evreii, vorba lui Iohannis de ieri) e mereu actuala.
De ce a prins fotbalul si nu alte sporturi gen baschet, handbal sau volei, pentru ca in esenta sunt cam acelasi lucru? La urma urmei, orice am zice, e un sport urat si plictisitor: 22 de oameni plimba o minge, pierzi 2 ore si e posibil sa nu vezi niciun gol. Pentru ca se potriveste cel mai bine laturii morale a omului: are niste reguli, dar nu exista fair-play, exact ca in viata. Faci totul ca sa iasa bine pentru tine la final, chiar daca simulezi un fault, chiar daca faci capra in jurul punctului de la corner, chiar daca tragi de timp in alte moduri posibile. Ce mi-as dori sa vad regula jocului pasiv la fotbal!
Fotbalul e pentru suporteri? In mod normal, nu ar trebui sa fie. De ce a ajuns un sport urat si plictisitor sportul-rege? Datorita suporterilor.
Interesant să vezi perspectiva cuiva din afara fenomenului.
Adevărul e că și eu mă gândesc uneori de ce urmăresc fotbalul doar atașat de o echipă, decât pentru spectacol în sine. Mai ales că e ceva ce nu e în controlul meu, nu depinde deloc de mine rezultatul. Sentimentele trăite sunt aleatoare, deci genul ăsta de atașament, de divertisment, e irațional. Dar probabil sunt deja prea dependent ca să mai scap.
Au prins și alte sporturi, dar nu la fel de mult. În unele țări fotbalul nici nu e cel mai popular sport. De exemplu rugby-ul sau derivatele. Văzusem mai demult ca parcă în Australia e ceva tradiție în care publicul merge pe teren și dau cu mingea de la unul la altul - de obicei părinții cu copiii.
Ceea ce atrage la fotbal e tocmai că nu se marchează așa des. De la o repunere a unei echipe se poate întâmpla orice. Poți imagina tot felul de povești în jurul desfășurării unei acțiuni. Pe când la sporturi gen baschet, handbal, volei sau tenis, se repetă în mare aceeași faza: o parte atacă și marchează sau nu.
Foarte bine a spus-o prietenul meu, Ștefan, în cartea la care am colaborat și eu:
Fotbalul „are avantajul unei cadențe speciale și creează un cadru propice unor trăiri personale distincte, trăiri care să se prindă cu lipici în minte. [...] Fotbalul are avantajul unui ritm aparte, a faptului că meciurile nu se dispută nici prea des, nici prea rar, că este punctat de reușite puține și implicit deosebite, și că permite un nivel de apropiere paradoxal de intim, accesibil săptămânal, dacă nu zilnic.”
Ar fi interesant de studiat daca exista microbisti solitari. Eu am urmarit fotbalul pana prin 1990, cand nu aveai prea multe variante de divertisment, si in facultate, cand foarte multi oameni din jurul meu urmareau fotbalul. Am inceput sa urmaresc si eu fotbalul, si cum toti tineau cu Steaua, iti dai seama ce echipa mi-am ales eu. In liceu nu am avut oameni pasionati de fotbal in jurul meu. Dupa facultate, la fel. Sunt curios daca exista multi microbisti care sa nu aiba in familie sau in grupul de prieteni alti microbisti care sa tina cu aceeasi echipa sau cu o echipa rivala si cu care sa discute fenomenul. E posibil ca si de aici sa vina "dependenta".
Post a Comment