Nu dau prea multă atenție știrilor de genul „uite cât de proști sunt unii”, dar cea cu ambulanța atacată fiindcă se credea că fură copii mi-a stârnit interesul. Pe de o parte, sună ca un scenariu de film horror: protagoniștii ajung într-un sat uitat de lume, unde dau de o atmosferă sinistră, ceva pare nelalocul lui, iar în cele din urmă sunt atacați de localnicii posedați de o forță malefică. Chiar ar fi un twist genial, aș zice: forța malefică e, de fapt... TikTok!
Dar m-au tot năpădit gânduri în jurul întâmplării și am realizat că e ceva mai profund. M-am întrebat: Oare de ce a născocit cineva povestea asta și de ce a fost crezută într-atât încât să se ajungă la astfel de reacții radicale? Prostia nu e un răspuns satisfăcător. Nu orice prostie prinde. Trebuie să fie ceva mai seducător la ideea că cineva umblă cu o ambulanță și fură copii, mai ales că se pare că povestea tot reapare de zeci și zeci de ani, cu modificări pe ici, pe colo. Ba chiar putem găsi și exemple mai vechi de atât, cum ar fi faimosul Fluieraș din Hamelin.
Această evoluție se potrivește cu teoria memelor descrisă de Richard Dawkins. O memă este, practic vorbind, un element cultural care se dezvoltă în timp, într-un proces asemănător evoluției speciilor, în care doar cele mai rezistente supraviețuiesc. O putem compara cu un virus. Cineva născocește ideea inițială. Dacă ea e suficient de atractivă, va fi reținută de ascultători și povestită mai departe. Ca să supraviețuiască, povestea suferă diverse mutații pentru a se adapta vremurilor. Dacă în anii comunismului vehiculul diabolic era o Volgă, mai târziu s-a transformat într-o salvare. Mai demult recolta organe, acum fură copii. Inclusiv platforma de răspândire este importantă, ajungând în zilele noastre să aibă acces la un mecanism bine închegat și optimizat de rețele sociale și asistenți cu inteligență artificială.
Dar, în tot acest lanț, esențială rămâne doar măsura în care ideea este acceptată de gazda infectată. Dacă lumea nu ar fi crezut povestea, ea nu ar fi devenit virală. De asemenea, dacă ambulanța fura neveste, probabil că nu ar fi stârnit asemenea emoții. Asta mă face să cred că tocmai furtul de copii e ceea ce atinge o coardă sensibilă.
Toate miturile sunt născute dintr-o frământare psihologică a societății. Povestea inițială e izvorâtă din modul de gândire al celui ce a născocit-o. Dacă ea prinde la alții, e pentru că stârnește ceva similar în mintea receptorului. Cu cât se răspândește la mai mulți și este transmisă din generație în generație, povestea este șlefuită de gândirea fiecăruia, astfel că, în final, rămân doar particularitățile psihologice care sunt comune tuturor.
Ce particularitate a psihicului colectiv ar fi atât de atrasă de o poveste despre o entitate malefică ce fură copii? Ar fi mai multe, dar cea mai evidentă și cu cea mai mare greutate e anxietatea de a fi un părinte inadecvat. E al naibii de greu să te pricepi la meseria de părinte și este infinit mai greu să te și simți sigur pe abilitățile tale. Copilul plânge, urlă, nu mănâncă, nu doarme, face crize, face exact ce nu vrei tu să facă, se îmbolnăvește din nimic și habar n-ai de ce și nici ce anume trebuie să faci în niciuna dintre aceste situații. Chiar și în cazul celor care cred că le știu pe toate, psihicul subconștient e greu de păcălit. El simte lipsa acută de încredere în sine și caută noi repere care să îi reclădească siguranța.
Ambulanța apare drept salvarea necesară. Spre deosebire de nazurile și nevoile unui copil, e o problemă concretă, cu o soluție clară. Oprirea ei îl asigură pe individ că e cel mai bun părinte din lume. Asemeni unui supererou, el se pune în calea demonului și îl oprește din a-i face rău copilului. Ba mai mult, doar cei care dau dovadă de prudență, deschidere, inteligneță și abilitate pot accesa informația ezoterică legată de apariția pericolului. Restul, oricât ar încerca, având o perspectivă limitată, vor rămâne captivi în mediocritate parentală. (În caz că sunt prea abstract: un părinte bun e cel care s-a informat corect.)
În basme, elementele malefice sunt tocmai simboluri ale conflictelor pe care le avem zi de zi, adesea exteriorizări ale unor confruntări interne. Victoria eroului e menită să ne dea nouă confortul psihic că putem înfrunta și greutățile vieții. Problema e că povestea cu salvarea ce fură copii nu a rămas la stadiul de basm, ci a fost luată drept realitate.
Ca să restabilim utilitatea basmului, trebuie să o readucem în lumea alegoriei și să ne gândim ce învățături am putea extrage. Cum am putea înfrânge adevăratul răpitor – cel din sinea noastră? Cel care se dă drept salvatorul nostru, când, de fapt, ne fură conexiunea cu realitatea. Minciuna pe care ne-o vinde e că noi știm mai bine. Adevărul e că nu știm nimic; soluția e să acceptăm asta. Atunci vom fi mai umili și mai deschiși față de ceea ce nu înțelegem. Și poate că, astfel, și cei neînțeleși ne vor asculta, iar cu toții vom ajunge să știm câte ceva mai mult.
Anul ăsta am ascultat mai mult muzică românească, așa că voi scrie postarea anuală în română.
Piesa anului nu are cum să fie alta decât The Day We Die, semnată The Memento Project, adică Andrei Găluț împreună cu mai mulți prieteni muzicieni, cu toții supraviețuitori ai tragediei de la Colectiv. M-am bucurat enorm să îl văd pe Andrei la prima sa apariție publică la exact 10 ani de la acel incident. Sunt fanul lui încă de când a concurat la Mega Star și a arătat că e un luptător, dar în același timp un om cumsecade, cu calități de admirat.
Nu doar atât, dar și aranjamentul acustic pe care l-a dat piesei emblematice a fostei sale formații, este de o frumusețe sublimă. În calmul ei, parcă e mai tăioasă decât originalul. Partea de final m-a luat prin surprindere, căci acele versuri erau mascate în mixul de pe Mantras of War, dar aici capătă prim-planul și lovesc în plin.
Unul din albumele cele mai lăudate în sfera mea a fost Nori peste Sălăjan, de la Partizan. Deși îmi plac Timpuri Noi, Partizan nu am ascultat mai mult de piesele ajunse în mainstream. Albumul ăsta e mișto, e fun-fun-fun, interesant de ascultat, dar mi se pare cam overhyped. E o colecție de melodii ce îmbină jovialitatea cu nostalgia anilor '80, într-un pachet de muzică electronică cu tente post-punk, dar nu e vreun album de căpătâi. Tristă recenta dispariție a lui Artan, dar e bine că s-au reunit o grămadă de muzicieni și alte voci care să îi laude activitatea și să facă uitată întâmplarea aia nefericită ce a apărut prin presă și asupra căreia s-a insistat prea mult, doar fiindcă o avocată voia să fie în lumina reflectoarelor.
L-am cunoscut un pic pe om înaintea concertului de lansare din Timișoara, când ieșise la o țigară, iar după ce a vorbit cu câțiva cunoscuți din sfera muzicii, a venit să dea mâna cu cei câțiva care hoinăream în fața intrării, care nu aflasem în timp util că ora de începere se amânase cu o oră. Mi-a lăsat impresia că e măcinat că nu va fi prea multă lume la concert și că îi e dor de trecut. Cine știe ce altele îl măcinau de fapt pe interior, care presupun că l-au dus să facă și acel gest nefericit, dar sunt sigur că nu rău intenționat. În lumea asta, uităm tot mai des că suntem oameni.
* * *
Revenind la muzică, mult mai mult m-a impresionat un album apărut în aceeași perioadă - Qintesențiale, semnat Norzeatic & Qinta Spartă. Nu mă pricep la rap, dar știu că Norzeatic e un rapper ilustru (sau acum se zice iconic?) și chiar și eu țin minte de pe Atomic piesa Din Sub, care mi se pare cea mai șmecheră piesă rap românească.
Văzusem reclama la concertul de lansare din Timișoara și m-am gândit să merg, dar am zis că nu am ce căuta acolo, printre rapperi. Fraier am fost... Am văzut apoi recenzia semnată de amicul Iovan, care anul ăsta s-a apucat de ceva jurnalism underground, ceea ce mă bucură foarte mult, pentru că orașul nostru duce lipsă de așa ceva, evenimentele culturale de masă fiind acoperite practic de o singură persoană - atotprezentul Zoli V.
Așa am aflat că de fapt albumul nu e doar rap, ci un melanj jazz-funk, sonorități realizate de acea Qintă Spartă, nume sub care se regăsesc diverși instrumentiști, printre care și Tavi Scurtu la baterie, un alt nume notoriu, în special în scena timișoreană.
M-am pus repede să ascult și am descoperit un album minunat, inteligent, care te face și să dai din cap pe ritm, sau chiar să dansezi dacă nu te rușinezi, dar și să asculți atent, să cugeți. Spre deosebire de Nori peste Sălăjan, piesele de pe Qintesențiale mă fac să le ascult mereu cu interes, fie că e vorba de șugubățul Ring Ring Ring - un tribut De La Soul, fie că e linștitorul Jam, sau Mistica Pătratelor Concentrate - o ars poetica în care Norzeatic ne prezintă cum face magie cu un aparat electronic. Dar piesa centrală e triptich-ul A.I. / Roboții / Nu sunt sclavul tău, un poem epic genial despre un subiect foarte actual, tratat cu măiestrie artistică. După ce prima parte ne pune să ghicim ce cuvinte rimează cu „AI”, actul doi reprezintă o adaptare (nu un cover) foarte reușită a unei piese Kraftwerk, pentru ca finalul să ne facă să ridicăm amuzați din sprânceană. Nu sunt sclavul tău este o piesă tipică de „muzică ușoară” din anii '90, cu un ritm jucăuș, despre o relație nesatisfăcătoare, adaptată să fie despre relația dintre o inteligență artificială și om. Luate împreună, alcătuiesc piesa mea favorită din 2025.
* * *
Despre Liliac am mai scris pe aici, iar ca să nu trebuiască să cauți, am să repet povestea lor incredibilă. Trupa e formată din cinci frați și surori, părinții lor fiind emigranți români în SUA. La început cântau cover-uri pe celebra Santa Monica Pier, iar când au înecput să adune public semnificativ, au continuat la nivelul următor. Au participat la ceva concurs de talente și apoi au început să compună propriile piese și să meargă în turnee.
Ultima oară spuneam că aceste compoziții nu se ridică la nivelul cover-urilor. Dar cu ultimul material - Delusion - cred că au reușit. Mi se pare evident că au evoluat de la un album la altul. Chitaristul e foarte bun, crescut atât cu stiluri mai moderne, dar și un maestru al solo-urilor clasice, care sunt o plăcere de ascultat. De Melody, vocalista trupei, am mai spus că parcă ar fi o reîncarnare feminină a lui Dio, și e la înălțime și pe albumul ăsta. Piesele sunt variate, apar o sumedenie de idei interesante (remarc și introducerea unor intstrumente noi precum fluierul sau vioara), ceea ce face audiția una captivantă, atât pentru fanii de metal clasic, cât și pentru cei cărora le plac sonorități mai actuale.
În mod interesant, se pare că odată cu încheierea anului, trupa va lua o pauză pe timp nederminat. Sora cea mare deja nu prea mai apărea în trupă, de când a devenit mămică. Probabil și alte evenimente sau interese personale au apărut în sânul familiei. E greu de imaginat că o astfel de trupă există, dar mai să ne așteptăm că va continua în formula asta mereu.
* * *
Albumul pe care l-am ascultat cel mai mult a fost Here Be Dragons de la Avantasia. Precedentele două nu m-au prins, deși sunt mare fan, încă de la The Metal Opera. Dar cu ăsta am știut că va fi mișto încă de când am auzit primul single, Creepshow.
E incredibil că Tobias Sammet a ajuns să aibă la fel de multe albume de studio cu Avantasia, câte are și cu Edguy, deși cea dintâi părea la început că nu poate fi decât un proiect ambițios, cu un succes limitat în timp. Dar uite că rețeta continuă, cu un nucleu solid de voci celebre (Eric Martin, Bob Catley, Ronnie Atkins, Jørn Lande) și cu altele pe care le aduce în evidență în diverse compoziții de toate genurile.
Cu ocazia asta, i-am și văzut din nou live după prea mulți ani, un show de toată splendoarea - două ore și 40 de minute, fără pauză, cu piese una și una. Tommy Karevik și Kenny Leckremo sunt mai nou veniți în proiect și au dat totul, de parcă era visul lor să facă parte din Avantasia, iar Adrienne Cowan e excelentă și foarte versatilă, atât scenic, cât și prin vocea ei puternică. Fără ea, s-ar fi simțit un gol important.
Am fost norocos să îl prind și pe Bob Catley, care nu a participat la toate concertele din turneu. Setlistul a cuprins și bijuteriile Death is Just a Feeling și The Toy Master, pe care Tobi le-a interpretat cu mare stil, chiar dacă nu e nici Jon Oliva, nici Alice Cooper, dar cum să ai chiar așa pretenții. Și toate astea în ciuda faptului că a lipsit Jørn Lande, componentă de bază pe majoritatea albumelor Avantasia, dar care de data asta a fost ocupat cu altceva.
* * *
Un alt album ce a ajuns în topul ascultărilor a fost Breach de la Twenty One Pilots, duo pe care l-am tot menționat de-a lungul anilor. Albumul ăsta a venit prea devreme față de precedentul, așa că m-a stârnit mai greu, dar până la urmă a prins destule repetări și conține câteva piese foarte catchy. Se pare și că au dus la sfârșit povestea pe care au întrețesut-o prin versurile precedentelor câteva albume, ceea ce mi se pare o realizare foarte ambițioasă.
* * *
Am mai ascultat și altele, dar termin cu o mențiune specială: Tempest Saint. Pe vocalul formației l-am cunoscut în 2019, în urma unui concert Manowar, în Birmingham. Pe atunci era un puști de vreo 18-20 de ani, dar care arăta într-un mare fel, cu vestimentație corectă de metalist, de la pantaloni de piele, la bocanci, vestă, ținte și accesorii. Un băiat foarte de treabă de altfel, am aflat că e cântăreț de operă, dar activează și într-o trupă de metal. În cele din urmă, cu Tempest Saint s-au și pus roțile în mișcare, au concerte și au lansat primul album, intitulat Hyperbolized. Prin UK se pare că e un nou val de trupe de heavy metal tradițional (NWONWOBHM să-i zicem - de ce nu?) și puștii ăștia asta cântă, cu influnțe puternice mai ales Judas și Maiden. Ba chiar au și o colaborare cu Tim Ripper Owens pe una din piese. Nu am să spun că e cine știe ce bijuterie albumul, dar e o audiție foarte plăcută, energizantă, și pe lângă voce îmi place mult și chitara, care oferă destule riff-uri și solo-uri delicioase.
Dacă evenimentul anului 2025 a fost prestația Gojira de la Jocurile Olimpice, anul ăsta am vizionat cu mare entuziasm concertul tribut Black Sabbath. Chiar dacă pe undeva arăta a o adunătură de moși care ne-au făcut să ne amintim de vremurile bune (cu excepția Guns N' Roses), mi s-a părut că evenimentul e un fel de Live Aid al generației noastre. În vremurile de acum nu prea există știri care să capteze atenția întregii comunități metal. Fiecare e cu muzica lui. Dar despre concertul ăsta puteai vorbi cam cu oricine care are cât de cât o tangență cu genul. E un lucru rar.
Mi-au plăcut în special concertele din prima parte - Mastodon, Alice in Chains, Lamb of God, Tool - cât mai ales diversele combinații de muzicieni dintre trupe. Nuno Bettencourt a fost miezul, iar Changes e fără îndoială prestația live a anului. Nu auzisem de Yungblud până acum, dar am rămas mut când am văzut cu câtă pasiune interpretează și cu o prezență scenică impecabilă, de rock star veritabil, care a acaparat întreg stadionul. Mi-a adus aminte ca look de Bob Geldof și de carisma lui Freddie Mercury. Un moment cu adevărat memorabil. Am încercat să îi ascult și albumul, dar nu m-a prins în starea necesară. Poate pe viitor. În orice caz, binevenită prezența lui în scena muzicală.
