Nu dau prea multă atenție știrilor de genul „uite cât de proști sunt unii”, dar cea cu ambulanța atacată fiindcă se credea că fură copii mi-a stârnit interesul. Pe de o parte, sună ca un scenariu de film horror: protagoniștii ajung într-un sat uitat de lume, unde dau de o atmosferă sinistră, ceva pare nelalocul lui, iar în cele din urmă sunt atacați de localnicii posedați de o forță malefică. Chiar ar fi un twist genial, aș zice: forța malefică e, de fapt... TikTok!
Dar m-au tot năpădit gânduri în jurul întâmplării și am realizat că e ceva mai profund. M-am întrebat: Oare de ce a născocit cineva povestea asta și de ce a fost crezută într-atât încât să se ajungă la astfel de reacții radicale? Prostia nu e un răspuns satisfăcător. Nu orice prostie prinde. Trebuie să fie ceva mai seducător la ideea că cineva umblă cu o ambulanță și fură copii, mai ales că se pare că povestea tot reapare de zeci și zeci de ani, cu modificări pe ici, pe colo. Ba chiar putem găsi și exemple mai vechi de atât, cum ar fi faimosul Fluieraș din Hamelin.
Această evoluție se potrivește cu teoria memelor descrisă de Richard Dawkins. O memă este, practic vorbind, un element cultural care se dezvoltă în timp, într-un proces asemănător evoluției speciilor, în care doar cele mai rezistente supraviețuiesc. O putem compara cu un virus. Cineva născocește ideea inițială. Dacă ea e suficient de atractivă, va fi reținută de ascultători și povestită mai departe. Ca să supraviețuiască, povestea suferă diverse mutații pentru a se adapta vremurilor. Dacă în anii comunismului vehiculul diabolic era o Volgă, mai târziu s-a transformat într-o salvare. Mai demult recolta organe, acum fură copii. Inclusiv platforma de răspândire este importantă, ajungând în zilele noastre să aibă acces la un mecanism bine închegat și optimizat de rețele sociale și asistenți cu inteligență artificială.
Dar, în tot acest lanț, esențială rămâne doar măsura în care ideea este acceptată de gazda infectată. Dacă lumea nu ar fi crezut povestea, ea nu ar fi devenit virală. De asemenea, dacă ambulanța fura neveste, probabil că nu ar fi stârnit asemenea emoții. Asta mă face să cred că tocmai furtul de copii e ceea ce atinge o coardă sensibilă.
Toate miturile sunt născute dintr-o frământare psihologică a societății. Povestea inițială e izvorâtă din modul de gândire al celui ce a născocit-o. Dacă ea prinde la alții, e pentru că stârnește ceva similar în mintea receptorului. Cu cât se răspândește la mai mulți și este transmisă din generație în generație, povestea este șlefuită de gândirea fiecăruia, astfel că, în final, rămân doar particularitățile psihologice care sunt comune tuturor.
Ce particularitate a psihicului colectiv ar fi atât de atrasă de o poveste despre o entitate malefică ce fură copii? Ar fi mai multe, dar cea mai evidentă și cu cea mai mare greutate e anxietatea de a fi un părinte inadecvat. E al naibii de greu să te pricepi la meseria de părinte și este infinit mai greu să te și simți sigur pe abilitățile tale. Copilul plânge, urlă, nu mănâncă, nu doarme, face crize, face exact ce nu vrei tu să facă, se îmbolnăvește din nimic și habar n-ai de ce și nici ce anume trebuie să faci în niciuna dintre aceste situații. Chiar și în cazul celor care cred că le știu pe toate, psihicul subconștient e greu de păcălit. El simte lipsa acută de încredere în sine și caută noi repere care să îi reclădească siguranța.
Ambulanța apare drept salvarea necesară. Spre deosebire de nazurile și nevoile unui copil, e o problemă concretă, cu o soluție clară. Oprirea ei îl asigură pe individ că e cel mai bun părinte din lume. Asemeni unui supererou, el se pune în calea demonului și îl oprește din a-i face rău copilului. Ba mai mult, doar cei care dau dovadă de prudență, deschidere, inteligneță și abilitate pot accesa informația ezoterică legată de apariția pericolului. Restul, oricât ar încerca, având o perspectivă limitată, vor rămâne captivi în mediocritate parentală. (În caz că sunt prea abstract: un părinte bun e cel care s-a informat corect.)
În basme, elementele malefice sunt tocmai simboluri ale conflictelor pe care le avem zi de zi, adesea exteriorizări ale unor confruntări interne. Victoria eroului e menită să ne dea nouă confortul psihic că putem înfrunta și greutățile vieții. Problema e că povestea cu salvarea ce fură copii nu a rămas la stadiul de basm, ci a fost luată drept realitate.
Ca să restabilim utilitatea basmului, trebuie să o readucem în lumea alegoriei și să ne gândim ce învățături am putea extrage. Cum am putea înfrânge adevăratul răpitor – cel din sinea noastră? Cel care se dă drept salvatorul nostru, când, de fapt, ne fură conexiunea cu realitatea. Minciuna pe care ne-o vinde e că noi știm mai bine. Adevărul e că nu știm nimic; soluția e să acceptăm asta. Atunci vom fi mai umili și mai deschiși față de ceea ce nu înțelegem. Și poate că, astfel, și cei neînțeleși ne vor asculta, iar cu toții vom ajunge să știm câte ceva mai mult.
